Arătarea la marea Tiberiadei

E liniştită marea, ades doar riduri face,
pescari-n trudă mare acum spre ţărm grăbeau,
în suflet fiecare simţea lipsa de pace
şi gândurile toate spre Domnul se-nălţau.

Se arătă de-acuma de două ori în locul
pe unde ucenicii cu frică se strângeau,
se aprinsese iarăşi la mulţi în inimi focul
şi mulţi adânc,în suflet cu Domnul se doreau.

Şi-n seara-aceasta Toma tăia cu vâsla-n valuri,
iar Petru mai spre cârmă acum se odihnea,
stătea Ioan pe-o coastă, ţinând privirea-n maluri,
iar ceilalţi ca şi Toma, din vâslă pleoscăiau.

De-odată-n apăsarea,ce se-mpletea-n tăcere
se auzi un strigăt:-Mâncare nu aveţi?
Venea de către ţărmuri, însă părea din sfere,
venea pe vârf de valuri, însă părea mister!

Cei şapte toţi priviră Necunoscutul,care
stătea pe malul mării şi blând îi aştepta,
necredinciosul Toma tăia cu vâsla mare,
iar Petru în absenţă corabia conducea.

Şi i-au răspuns atuncea că nu au de mâncare.
-Să aruncaţi în dreapta şi veţi găsi-ndeajuns!
Au aruncat dar mreaja,ce se-necă în mare
şi-ndată se umpluse cu peşti pân-la refuz.

Se-nvioră şi Petru,uită de întristare,
o pescuire-asemeni demult nu au avut,
trăgea mereu alături de ucenicul, care
pe când erau cu Domnul a fost iubit mai mult.

Trăgeau cu siguranţă,privind cu toţi în mare,
însă Ioan atuncea lui Petru îi şopti:
-Să ştii,că este Domnul, l-am cunoscut în zare,
prin pescuirea-aceasta El unul poate fi!

E Domnul?!...Mreaja mare îi lunecă din mâna,
el ce de-atâta vreme nu se credea iertat,
acuma e momentul ca să-i vorbească-n faţă,
acum,pân-vor ajunge şi ceilalţi la uscat.

Luând în grabă haina, apoi şi cingătoarea
se aruncă în mare cu apele luptând,
era a doua oară, când cobora în mare,
a doua oară-n valuri spre Domnu-naintând.

Simţi de-acum nisipul,se scutură de apă,
îşi ridică privirea spre Cel Crucificat,
erau ei doi acuma, dar se temea să-nceapă
şi se temea c-acuma putea fi alungat.

Îi căută-n privire dispreţ şi-amărăciune
însă primea prin toate iubirea ce-o dorea,
era vorbire mută, dar înţelese Petru
căci Domnul îi iertase păcatul ce-apăsa.

Sosiră toţi acuma,s-au aşezat la masă,
sfiala, bucuria în ei se împletea
era o clipă sfântă, o clipă mai aleasă,
părea a doua cină, când pâinea se frângea.

De-odată către Petru se adresează Domnul:
-Tu,Petru,îmi vorbeşte, pe Mine mă iubeşti?
...Acuma îndrăzneala nu-i mai păli pe faţă,
se înroşi pescarul de-ţi vine să-l jeleşti.

Deci, îi sosise ceasul,era greu să vorbeasca,
privea buimac la flăcări ce peştele prăjesc,
scăpă fărâmitura în foc să mistuiască
şi a rostit în şoaptă:-Da, Doamne, te iubesc...

Urmă a doua oară,apoi din nou răspunsul,
şi-atunci îşi dădu seama că-şi spală-al său păcat
îşi aminti de focul din curtea cea măreaţă,
de cele trei răspunsuri,ce-n teamă-a aruncat.

S-a întristat pescarul,dar a-nţeles chemarea,
a înţeles şi moartea ce-n freamăt l-aştepta,
a înţeles iubirea, a cunoscut iertarea,
a cunoscut pe Domnul în măreţia Sa,
* * *
Acuma către tine, Isus din nou priveşte
prin flacăra zglobie ce ochi-ţi obosesc,
te cercetează bine,căci Domnul te iubeşte,
să-i poţi şi tu răspunde:
Da, Doamne, te iubesc!!

Amin.
15.10.2008