Alegere de suflet

, Alegere de suflet

„Ştiu unde stai şi cum te cheamă, chiar de te-ascunzi ştiu cine eşti,
Fie că-i zi, fie că-i noapte ştiu cum te zbaţi ca să trăieşti,
Te-am făcut liber ca şi Mine să poţi cunoaşte şi alege
Şi-n ascultare de ce-i bun gândul nicicum să se dezlege.
Ţi-am dat o haină de lumină să stăpâneşti peste pământ
Ca-n orice faci să ai iubire şi să-mplineşti al Meu Cuvânt,
Apoi din tine am scos viaţă să nu fii singur şi stingher
Cu ea-mpreună fiind unul să împliniţi ce Eu vă cer.
Am trimis îngeri să îţi spună să nu asculţi de cel ce minte,
Urechea ta să nu se-aplece la-nşelătoarele-i cuvinte.
Dar am ştiut că vei fi slab şi ascultând-o pe femeie
Vei fi supus de o minciună cu-a ei răceală şi putere,
De-aceea suflete pustiu ţi-am dat voinţă să alegi
Moartea-n durere şi în frică sau viaţa Mea să o culegi.
Şi pentru că Eu nu Mă schimb şi nu Îmi calc cuvântul dat
Ca să trăieşti Eu am murit să fii iertat, veşnic salvat.
Privindu-te cum ai ajuns de când ai dezbrăcat lumina
Parcă ai fi un ram uscat ce nu-şi mai ştie rădăcina,
Din verde şi-ntinsă grădină ce o udam c-un gând gingaş
Acuma eşti un rob nevrednic, sub mâna unui ucigaş.
De la Eden la Babilon, chiar dacă-i nou ştiu cine eşti
Şi într-o ultimă strigare te chem din el ca să trăieşti,
Priveşte-n urmă să-nţelegi minciunile ce ţi s-au spus
Să nu mai fii la al lor tată neştiutor, slab şi supus.
Deschide-ţi gândul către Mine şi fii la fel ca la-nceput,
Un suflet viu, ascultător, primind lumina peste lut.
Acum cănd ziua e aproape vei fi minţit ca în Eden
Cu-aceeaşi mare amăgire că eşti nemuritor, etern
Şi-ndepărtându-te de Mine vei fi mai slab decât atunci,
Vei asculta de cel ce-ţi spune doar ale morţii reci porunci”.

„Ştiu unde stai şi cum te cheamă, chiar de te-ascunzi ştiu cine eşti,
Fie că-i zi, fie că-i noapte ştiu cum ai vrea ca să trăieşti.
Din libertatea ce mi-am luat-o ţi-am dat şi ţie o lumină
Cunoaşterea de rău şi bine să nu-ţi mai fie aşa străină,
Să te conduc spre miazănoapte, pe munţi înalţi cu dumnezei
Din focul lor să îţi aprinzi ale priceperii scântei.
Să te îmbraci apoi cu aur, cu nestemate şi safire
Ca-n faţa bogăţiei tale şi stelele să se închine.
Ţi-am dat putere de stăpân de m-ai iubit şi ascultat,
Cununi pe mintea ta am pus, pe gândurile ce-o străbat,
Din mine ţi-am adus plăcerea de-a privi mândru peste lume
Şi-această mare bucurie mereu în tine să se-adune.
Te-am învăţat să fii puternic, să îţi înalţi propriul tău eu,
Să ieşi din îngrădirea Legii ce-a scris-o-n tine Dumnezeu.
Şi astfel liber să poţi face tot ce îţi place, ce-ţi doreşti,
Ca pofta ce o ai în ochi tu repede să o-mplineşti.
Acum în noua mea cetate, ce-am construit-o cu migală
Îţi spun ca şi-n Eden, la pom, să nu ai frică sau sfială.
Trupul se duce, piere rece, nici amintirea nu-i rămâne,
Dar tu vei merge, suflet veşnic în lumi înalte şi mai bune.
Şi vei vedea că am dreptate, curând am să-mi arăt puterea,
Voi coborî ca pe pământ să vindec şi s-alin durerea,
Voi face minuni fără număr aducând focuri mari din cer,
Voi răsplăti pe cei ce-n mine au pus iubire şi-al lor zel.
Dar până atunci trăieşte liber de tot ce sunt porunci sau legi,
Aşa vei fi şi-n veşnicie, în lumile în care mergi”.

„Ştiu unde stau şi cum mă cheamă, chiar de m-ascund ştiu cine sunt,
Fie că-i zi, fie că-i noapte sunt doar un suflet pe pământ.
Ascult, privesc şi vreau să iau ce este bun, ce e frumos,
Ce mă înalţă, îmi dă pace şi din iubire este scos.
Caut în viaţă drumuri noi, pline de soare şi dreptate
Pentru ca-n urmă când le las să le privesc cât mai curate.
Ascult Cuvântul întrupat şi-adun din el făgăduinţe,
Ce-aduc în mine neîncetat alese şi-nalte dorinţe.
Când m-ai făcut ca-n libertate să am iubire şi-ascultare
Eram o floare de cristal ce-şi lua din curcubeu culoare,
Apoi o îmbrăca lumina cu ale ei nuanţe mii
Ce mă umpleau de fericire în nesfârşite străluciri.
Eram cununa vie pusă pe fruntea vieţii, pe pământ
Ce-a împletit-o atât de tainic a Ta suflare peste lut.
Când mi-ai făcut suflet pereche din viaţa care este-n mine
Am fost atât de fericit simţind o altfel de iubire.
Iubind grădina ce ne-ai dat-o cu-al ei parfum şi culori multe
Stam pe-o tulpină două flori, sub mâna Ta să se sărute.
În casa noastră era pace, în ochii noştri doar lumină
Şi ne iubeam nevinovaţi trăind în buna Ta odihnă.
De aceea când ea a greşit, cu dragoste fiind legaţi
Nu am putut să rabd durerea din ochii ei înlăcrimaţi.
Şi am ales ca să primesc pedeapsa prin neascultare,
Să văd cum tot ce am iubit se ofileşte şi-ncet moare.

De la Eden la Babilon prin veacurile ce-au trecut
Am fost minţit şi înşelat, să fac doar ceea ce n-am vrut.
Cel ce mi-a spus"Nu vei muri" mereu a pus să fiu ucis,
Mereu a ars Cuvântul Tău, fie vorbit, fie apoi scris,
Mi-a dat stăpâni atât de răi, m-au amăgit şi m-au urât
Chiar de aveau şi ei un suflet tot de puterea Ta făcut.
Celei pe care a pus-o mamă, să mă iubească, să mă crească
Cu-al Tău Cuvânt să mă mângîie şi doar cu el să mă hrănească,
I-a dat un tron înalt, de aur, pe el a pus-o-mpărăteasă,
El fiind prinţ peste pământ iar ea aleasa lui mireasă.
I-a poruncit de Te ascult, să mă omoare fără milă,
Dacă Te caut, Te urmez să-mi stingă raza de lumină,
Atâtea veacuri m-am născut şi am murit în întuneric
Simţindu-mă atât de slab, sub mâna ei un rob netrebnic.
De aceea toţi care-au pierit iubindu-Ţi marile porunci
Strigă de sub altar la Tine ca răzbunarea să aduci.

Tatăl minciunii pregăteşte ultima mare amăgire,
Vine la mine îmbrăcat c-o şi mai mare strălucire,
Îşi poartă vorba mincinoasă până în cer la Templul Tău
Şi-acolo într-o lumină mare va spune că e Dumnezeu.
Va zice pace şi iubire la toţi cei care îl ascultă,
Împărătesei îi va spune să pună-n ei a lui poruncă
Şi ca în veacurile vechi cine nu vrea să se supună
Va fi ucis de-aceeaşi mână ce stă sub gândul plin de ură.
Va arăta c-a lui lumină, în strălucire este rece
Iar dragostea şi pacea spusă e doar o vorbă care trece.
Porunca dată-mpărătesei ca-n suflete să stăpânească
Nu e decât o aspră şi mândră lege omenească.

Acum în Babilonul nou, cetatea-n care te ascunzi
Vrei gândul tânăr şi bătrân cu noi minciuni să îl pătrunzi.
Iar el uitând de Dumnezeu fără credinţă şi speranţă
Va înghiţi a ta otravă crezând că-i hrana ce-i dă viaţă.
Va merge pe un lemn plutind, pe apa tulbure şi mare
Crezând că e un pod înalt sub obositele picioare.
Va sorbi vorba-mpărătesei ca apa rece de izvor,
Ce-l linişteşte cu blândeţe spunând că e nemuritor.
Puterea pe care o are poate să-i fie Dumnezeu
Să-l ducă-n lumile curate cu visu-avut în el mereu.

Doamne şi eu stau în cetatea cu sufletele în ruină
Şi peste mine vine-ntruna multa şi recea ei lumină,
Încerc să iau doar din puterea ce îmi dă pace şi iubire
Ce vine din Cuvântul Tău şi-mi dă înalta Ta trăire.
Se strânge laţul tot mai mult, suflarea-mi este tot mai slabă,
Dă-mi gânduri care să-mi deschidă poarta cetăţii ce e-n slavă,
Pune în ele slăbiciunea care a stat şi-n Fiul Tău
Şi cu a ei desăvârşire să-nving ca El al lumii rău.
Înşelăciunea care vine să o-nţeleg şi să o-nving,
Dă-mi aripi albe ca să zbor peste-al cetăţii mare zid.
Piciorul meu ce-i obosit du-l pe un pod mare şi-nalt
Care peste-ale lumii ape puterea Ta l-a ridicat,
Să merg mai sus, mai sus la Tine, un suflet nou să Te dorească
Şi sub suflarea Ta cea vie ca în Eden curat să crească,
Să fiu iar floarea de cristal ce-şi ia din curcubeu culori
Să le reflecte cu lumina ce stă în nesfârşite zări.
Să-mi pui cununa vieţii noi, de Tine tainic împletită,
Să văd făgăduinţa spusă cum este-n mine împlinită.
Iară perechea ce mi-o faci în neînţeleasa veşnicie
Să fie dragostea ce-aduce, pacea şi nesfârşita bucurie".

Apocalipsa 18:4; 13:7,3, 14; Geneza 1:26-28; 3:4;
Isaia14:13,4; 2 Tesaloniceni 2:1-4; 8-12;
Ezechiel 28:13-17.