Edificiul "Agapa"

De pe stradă întrai într-un zgârie-nori
Şi păşii prăfuit pe luxoase covoare...
Nici un suflet... Ţipenie... Doar uneori
Se aude-ascensorul care dă să coboare .

Coridoarele negre cu pereţi şlefuiţi
Mă îndeamnă-a păşi să le aflu misterul...
Dar unde sunt oamenii : la noii veniţi
Să le fie în casa aceasta reperul?

Cabinete-n uşi negre de abanos
Cu tăblii lucitoare tresărinde-n lumine,
Ce purtau denumiri haşurate frumos
Indicând înăuntru respiră cam cine.

Pe o uşă citesc uşurat : ”Uşier ”
Am bocănit cu pretenţii de stime
Şi cu un „Se poate ?” mă linse-i pe păr -
Deschise-i, întrai... dar acolo nu-i nimeni !

Pustiu. Nici un suflet. Văzduh înlemnit.
O muscă din linişte moale mai muşcă .
Doar haine pe scaun aranjate-ngrijit ...
Dar unde s-a dus uşierul gol-puşcă?!

Bătui într-un alt cabinet şi-am cătat:
Însă numai haine-atârnate pe scaun...
Atunci ascensorul să cate-am rugat
Alt cat unde-n haine un om ca să caut.

Milos, ascensorul mi-a dat alt etaj -
O sală în care ganguri s-adună...
Şi nimeni. Ţipenie. Nici chiar un miraj.
Doar liftul ceva parcă-ar vrea să îmi spună.

Citii pe o uşă : ”Ascultător ”.
Bătui şi-am întrat fără jenă fricoasă:
O cameră goală, un vis fără dor
Şi haine pe scaun , şi haine pe masă .

„Ascultător” - pe-altă uşă citii ...
Parcă aud cineva cum vorbeşte...
În uşă emfatic eu bocănii –
Deschise-i... Doar haine. Muţenie de peşte .

Chemai ascensorul ce mi-i ca amic
Şi el pofticios îşi deschise iar gura
De iar mă repede din golul nimic
Mai sus şi mai sus să-mi ridice făptura .

Aud - parcă cântă un cor undeva -
Dădui de-nţeles că acolo îmi place.
Liftul îşi cască iar larg gura sa
Şi râde tăcut. Doar râde şi tace .

Cântă corul acolo. Alerg căţeluş
Ce se gudură jalnic supus la picioare,
Am dat de o uşă-mbrăcată în pluş :
„Cor ” striga prompt o tăblie mai mare .

Am bătut sfiicios , iarăşi părul mi-am lins
Şi deschisei cuminte uşa plină de taine ...
Dar... tăcere. În sală nu e nici un ins!
Iar pe scaune-s haine... şi haine... şi haine!

Alergai îngrozit la prietenul meu :
„Ascensorule, du-mă, te rog, mai departe !”
Am ieşit . „Diacon ” scrie - am deschis uşa greu –
Doar haine şi mobilă... nici o vietate .

Mai departe gonesc ascensorul nebun.
Deschid uşi : ”Presbiter ”„Episcop” şi alte -
Doar haine şi haine ce nu râd şi spun,
Răstignite pe mese, pe speteze-atârnate.

Iată-a spus ascensorul : „Mai mult nu mai pot!”
Mă scuipă obosit pe-un covor de-alea rare,
Eu păşii scărpinându-mi de-amorţire un cot
Şi priveam împrejur aruncînd nepăsare .

Am găsit cu-ochii-o uşă ce stă ca un mal ,
Că, nevrând, mi-aranjai părul meu cu stupitul
Şi-am citit cam cu frică : ”Păstor principal ” -
Mi-nghiţi garnisajul întreg bocănitul .

Uşa-am dat la o parte... atent... foarte-atrent...
Zâmbii. Nu e nimeni. Doar haine frumoase.
Am şuierat uşurel şi strident
Şi-am râs de aceste odăi găunoase .

Dar unde sunt toţi? Poate că sunt răpiţi?
Dar hainele nu-s aruncate în claie!..
Atunci unde oare sunt duşi sau porniţi:
La plajă, la doctor ori, poate, la baie?!

Prietene bun, ascensorul meu drag,
Te rog, du-mă, frate, mai bine afară
Să pot să păşesc iarăşi liber şi larg
Sub cerul albastru de primăvară !

Dar ce e? Un sunet ca clopot bătu
Şi ascensorul rosti : „Ora mesei ”
O uşă îndată se desfăcu
Şi văd de acolo... în haine !-un om iese!!!

Trecu pe alături fără bine a-mi da,
Doar ochii-l trădau că i-i foame lui foarte,
Iar ascensorul l-a dus undeva
Nici prea aproape şi nici prea departe .

Iar uşile se deschideau scârţâind
De oameni ieşeau că în râs, câ în scâncet
Şi liftu-i ducea că pe rând, fără rând
Pe fiecare-ntr-un loc să mănânce.

M-a prins şi pe mine şi eu zăpăcit
Cu ochi de captiv aşteptam cât coboară,
Iar apoi tăcut iar din colţi i-am ieşit
Pe uşă : afară, afară, afară!

O, Doamne, în ce libertate mai sânt!
Isuse, ce scumpă-i acum libertatea!
Respir aer alb între cer şi pământ,
Ascult şi Lumina , aud şi Dreptatea.

Dar ce e cu casa ce-n strai poleit
Cu ziduri se-avântă de cer mai aproape ?
Pe-o firmă luxoasă „Agapa „-am citit
Şi-am râs uşurat :„ Da-a, bune „agape”!”