Frumos ar fi...

Aleargă trenul spre un nu ştiu unde,
Copacii şi mai tare spre 'napoi,
Verdeaţă, soare, totul mă pătrunde,
Ce frumuseţe Doamne, lângă noi!

Şi alergăm şi noi spre înainte,
Făr-să vedem minunile de-aici,
Totu-i sublim, nici nu găsesc cuvinte,
În toate astea, noi aşa de mici!

De ce nu ne trezim odată Doamne
Şi ochii să-i deschidem către cer?
Noi, verile le transformăm în toamne
Şi credem că-i etern, ce-i efemer!

De ce nu auzim chemarea Vieţii
Şi cântecul Iubirii-ntreb? Nu ştiu!
Nu-mbrăţişăm răcoarea dimineţii,
Decât atunci când este prea târziu.

Şi alergăm ca fulgerul în noapte,
Un scâncet, o suflare-apoi, nimic!
Grădini de vis, parfum de mere coapte,
Un şuierat de tren...Eu mă dezic,

De timpul meu trăit fără viziune,
De paşii mei umblaţi printre străini,
Implor să-mi dai puţină-nţelepciune,
Să-mi curăţ haina de noroi şi spini.

Să merg voios pe drumul veşniciei,
Cu inima-mbrăcată în frumos,
Să cânt mulţimii-o odă-a bucuriei,
Spunând în vers de Domnul meu Cristos.

Opriţi-vă naţiuni din alergare,
Timpul nu iartă, vine un final!
Atât cât mai avem în noi suflare,
Să facem din sfinţire-un ideal!

Căci noi plecăm cu toţi spre veşnicie,
În urma noastră, călători şi gări,
Frumos ar fi, ca-n ceasul de chindie,
Toţi să zburăm voioşi spre-albastre zări! 27/06/14, Irun