convenţia unui timp verbal

mai demult ascuţeam cosorul
cu piatră
îi făceam cu ochiul soră-mi
în timp ce strângeam şaua bicicletei
cu îmbrăţişarea unei chei pupăcioase
şi plecam în câmp la sfeclă
să decapităm cu bucurie
frunzele bolnave de-ofilire

– iară noi doi – filozofam
resemnându-ne cu sprijinire
de umărul nevăzut al lumii
ca de capătul nespus de îndepărtat
al rândurilor
şi împărţeam grămada în două
– ca mai demult Moise apele mării –
să poată trece nestingherit
dialogul

rămâneau în urma noastră
golurile trecutului
morminte deschise din care
s-a-nălţat victorioasă smulgerea. .
iar noi copii naivi şi-ascultători de părinţi
nu-i ştiam obloji altfel rănile
decât cu zâmbetul că aşa va fi
şi la smulgerea noastră
cu mâinile îngerilor

şi iară-i făceam cu ochiul soră-mi