Un Porumbel... și-un Albatros

Am fost cândva un Albatros
Semeț, mă întreceam cu vântul
Și nu-mi era nimica greu,
Căci valul îl spărgeam ca gândul.

Cu cioc de vultur, gheare mari,
Eram torpila cea mai grea,
Prin încercări mă tot căleam,
Nimic în cale nu-mi stătea.

Când aripile-mi deschideam,
Eram un ,,avion de luptă”,
De strajă stam oricât vroiam
Să-mi 'stâmpăr lăcomia multă.

Dar azi, când timpul m-a ajuns
Mă uit cu jind la pescăruș
Ce-n vremuri vechi îl tachinam
Spunând că-i mic și neajuns.

Îl văd cum săgetează valul
Și prinde peștișori cu sute,
Iar eu, rămas făr' de puteri
Mă chinui să găsesc și gâze.

Lui n-aș putea să-i cer ceva,
Căci sigur îmi va râde-n cioc,
Mai bine merg la porumbel
Căci el e altfel, îl cunosc...

Prea-onorat sunt pus la masă
Fără ranchiună de vreun fel,
Iar vremurile de acum
Le văd prin ochi de porumbel.

,,Din vârf de aripi, cenușiul
Se transformase dintr-o dat',
Iar astăzi, albatrosul nostru
Avea întreg penajul alb.

Nu mai pleca la pescuit,
Mândria nu mai sta cu el,
Se transformase într-un totul
Și toți spuneau că-i porumbel.

Primise chiar cu bucurie,
Semințe de la omul bun,
Ce le lăsase lângă pomul
Ce înflorise lângă drum.

Când roada pomului s-a copt
Și-a fost culeasă într-un coș,
Era purtată spre hambar
De-un porumbel... și-un albatros.

Azi, stau la masă împreună,
Iar omul bun este cu ei,
Le e tovarăș, frate, Domn,
Iar ei, sunt bucuroși de el!”