Poezie despre animale

De ce-ai pus Doamne, prin păduri
Așa ciudate creaturi?
Le vezi și nu știi ce să crezi...
Eu cred c-ai vrut să Te distrezi...

De pildă, ai greșit la strungul
Girafei, gâtul mult prea lung
Ai vrut s-ajungă bunăoară
Prin toți copacii fără scară?

Dar dintele de elefant
De ce-i așa de impozant?
Că uite, nu-i încape-n gură...
Ai vrut să fie cel mai chipeș?
Și-n plus, o fabrică de fildeș

Iar trompa lui caraghioasă
Nu pot să spun că e frumoasă
Dar bună e, îi place-așa...
Un nas, cum n-are nimenea.

Și, nu-nțeleg de ce-ai făcut
Un fel de bou mare și slut,
Un rinocer împovărat
C-un corn pe nasul lui pătrat...

Măcar de-ar ști ce armă are
În acțiuni de apărare
Și la săpat, după mâncare...

Și-apoi, de cangur ce mai zici:
Lăbuțele din față-s mici
Și mult mai mari cele din spate
Așa e oare? Nu se poate!

Nu trebuia să-i faci picioare,
Cum le-ai făcut la căprioare ?
Aaa... știu, când vrea s-o ia la fugă,
Nu poate nimeni să-l ajungă!

Cu labele din spate sare
Mâncând pământul, frățioare
Sărmanele de căprioare,
Nu pot fugi atât de tare...

Dar ele au și alte arme
Pe care le numim noi, coarne.
Maimuțele, în schimb, în față,
Au labe lungi că se agață
De crengi, și tare mult le place
Să stea pe sus, și să se joace.

Cămila e un fel de vacă
Ce nu-i în stare ca să facă
Un pas... chiar nicio mișcare
Fără cocoașa din spinare

Dar, dacă-i vorba să străbată
Pustiul lung și fără apă,
Cămila-i cea mai potrivită
Așa-i de bine construită.

Acuma Doamne, văd mai bine
De ce-ai creat așa jivine,
Mi se păreau greșit făcute
Și mă distram pe întrecute

Și, chiar dacă-ai fost pus pe glume
Tu le-ai facut cu-nțelepciune
Le-ai dat la toate un rost pe lume,
Și vreau să-Ți spun: mi-ai dat și mie,
Dar asta,-n altă poezie!...