După douăzeci de ani

Au trecut anii, peste noi, peste toți,
Au trecut anii ca niște hoți,
După douăzeci de ani, iată-mă, am revenit
Pe plaiurile de poveste-n care am copilărit,
Totu-i ca ieri, aievea-i totul, neschimbat
Bunicii dragi, au adormit și au plecat
I-am vizitat, nu mi-au vorbit
Și m-a durut și am plâns mult,
La capul crucii eu am stat
Și am depănat povești din amintiri
Și dorul, prea mult parcă, azi m-a încercat
Dar n-am putut nimic să fac
Și crucile de piatră, reci le-am mângâiat
Bunicii, unchii dorm în asfințit...
Totu-i la fel și este totul neschimbat,
Parcă mai ieri pe uluți m-am plimbat,
Mătuși și unchi, parcă mai ieri am vizitat
Satu-i la fel, nimic nu s-a schimbat
Și azi, i-am vizitat pe toți la rând
Și sunt la fel, nu s-au schimbat nicicând
Chiar dacă timpul a trecut nu au îmbătrânit,
Parcă pe loc ei timpul au oprit
Da, l-au oprit și azi m-au așteptat
Și toate amintirile ce m-au hrănit, au înviat,
Le mulțumesc că ei nu m-au uitat
Și-i rog, ca să mă ierte că am întârziat
Și-i rog ca să păstreze satul neschimbat
Și casa bătrânească a bunilor ce au plecat
Le mulțumesc din suflet că au renovat
Și n-au lăsat ca timpul să o prăpădească
Căci pentru mine e o casă părintească
Căci anii care aici i-am petrecut
Trăiesc în inimă și nu pot ca să-i uit.
Deci, dragi mătuși și unchi și veri și verișoare
Vă mulțumesc, vă spun că despărțirea doare,
Dar vă promit c-am să revin în sat
Că totu-i viu în mine, n-am uitat
Nimic din ce-am copilărit și am trăit,
Acesta-i satul meu cel mult iubit
Pe voi, de asemeni, eu vă iubesc prea mult,
Iertați-mă de v-am greșit, am fost copil, nu am știut
Dar vă iubesc și strig la Dumnezeu
Să vă păstreze așa cum sunteți tot mereu.
Emilia Dinescu