Din copilărie, nostalgie

Pruncie cu miros de lapte,
Cu iz de flori de leandru,
De vișine-n livadă,
De colb, de zarzăre...
De lacrimi trecătoare,
De hohote de râs triumfătoare!
Vârstă de aur și de soare,
Legănată de îngeri
Trimiși de Dumnezeu,
Ce pururea văd Chipul Său,
Invocați prin ruga ce nu-i în Scripturi:
„Înger, îngerașul meu. .”
Vârstă-a căderilor din pom,
Dar fără grumaz frânt,
Când învață puii de om,
Ce e păcatul, cum e-un sfânt. .
Veri, când dormeam afară-n car,
Și număram stelele, noaptea. .
Mă răsturnam cu bicicleta, iar,
Mă ridicam și nu plângeam,
Ca nu cumva mamaia să mă bată...
Sigur că Domnul mă păzea de-atunci,
M-avea în plan de mântuire,
Deși zburdam în casa cu bunici,
Veghea ca Voia Lui perfectă,
Să fie-adusă la-mplinire. .
Când văd copii, cum se grăbesc,
Și nu mai au răbdare până cresc! . .
Șoptesc,
Cu duioșie, cu înfiorare:
„O, cât de greu e să fii mare! .
Cu poverile lumii pe umerii tăi,
Mijlocind pentru mântuirea,
Copiilor răi...
Trimite, Doamne Sfânt,
Trezirea,
Tineretului, pe pământ!

Amin!