De vorbă cu îngerul

Înger blând, trimis din slavă,
Să vorbeşti pe limba mea,
Vrei să-mi spui de ce-i aşa
Drumul meu de-anevoios?
Cum să fiu mai de ispravă,
Dacă toate-mi merg pe dos? !

Tu zâmbeşti cu-ngăduință,
Vrei să zici că sunt prea mic.
Dar, ca mâine, mă ridic
Un creştin adevărat
Şi nu-i chip de pocăință,
De nu eşti încurajat.

Tu doar ştii că astă seară
Ceva rău mi s-a-ntâmplat.
Mama? Nici n-a observat!
M-a privit absent şi-apoi
Mi-a strigat să ies afară,
Să mă scutur de noroi.

Am ieşit, am ascultat-o
Dar aşa dezamăgit!
Înapoi când am venit,
Mama a-ntrebat ce este;
Însă taina n-a aflat-o,
Că i-am spus altă poveste…

Şi de-o vreme, tatăl meu
Mă privește parcă nu-s;
De-ar avea ceva de spus,
M-ar chema să vin la el,
Aşa cum făcea mereu
Când eram mai mititel.

Cu Dumitru, un coleg,
Am fost prieteni – până ieri;
C-am schimbat ceva păreri
Despre-un lucru oarecare
Şi-apoi, fără să-nțeleg,
S-a dus plin de supărare.

Pe vecinul de la trei
Vineri nu l-am salutat;
Eram tare-ngândurat,
Că nici nu l-am mai văzut;
Însă el mă strigă: „Hei,
Nu eşti tu cam prost crescut?”

Şi-avea fața îmbufnată!
Credeam că i-s drag, căci ştii,
Dânsul n-a avut copii
Şi-mi spunea ades: Ce bine
E să fii pe lume tată
Şi să ai copii ca tine!

Să-ți mai spun? Mai ai răbdare,
Înger coborât din ceruri?
Sau ai nişte adevăruri
Care să mă oblojească,
Vreo formulă de-mpăcare
Cu natura omenească?

Ştiu că omul mai greşeşte,
C-aşa spune tanti Dora:
Omul face rău altora
Fiindcă-i dă ispita ghes.
(Şi ea ştie ce vorbeşte,
Că se ceartă foarte des.)

Parcă-aş fi un pui de cuc,
Toți au alte interese!
Şi de mine cui să-i pese
Când mă simt al nimănui
Şi n-am unde să mă duc? …
Înger blând, de ce nu-mi spui?

* * *
Pe sub umbra înserării,
Printre pomii din livadă,
Un copil prindea să vadă
Cum alunecă spre pleoape
Un răspuns din largul zării,
Mai aproape, mai aproape.

Norii albi au prins culoare
Şi-au şoptit înfiorate
Florile-n grădină toate:
— Pentru ce te întristezi?
Poți tu om făr-apărare
Tot în om să te încrezi?

Trecător e orişicine
Şi nici tu nu ai făcut
Toate-aşa cum le-ai crezut.
Ia gâdeşte-te puțin:
Poate orice om, în tine,
Să se-ncreadă pe deplin?

Chiar neprihănitul are,
Cât trăiește pe pământ,
În purtare sau cuvânt,
Câte-o aprigă pornire;
Nu fi plin de supărare,
Nu e lipsă de iubire.

Doar Isus e Omul care
A trăit fără greşeală.
De ce ții tu socoteală
Altora? Chiar tu, să ştii,
Eşti prilej de supărare
Şi ai fost, şi ai să fii…

Vai de omul ce purcede
Înspre Domnul cu avânt
Dar, uitând de-al Său cuvânt,
Tot în oameni se încrede.