Cireşul copilăriei

Fiind copil, mult îmi plăcea livada,
În luna mai, cu toţi pomii înfloriţi...
Mă fascinau cireşii cu flori ca zăpada,
De care credeam că poeţii-s îndrăgostiţi...

Am urmărit cât de frumos a crescut
Cireşul meu, acolo-n livadă, demult!
Era tot mai puternic şi mai frumos,
Cu flori dalbe-n mai şi fruct gustos.

Am înţeles că l-ai crescut, Doamne,
Tu Însuţi în decursul multor toamne,
Că i-ai pus rădăcinile-n umedul pământ,
Dar coroana i-ai lăsat-o-n bătaia de vânt.

Un cireş frumos crescut de Tine,
O, Doamne-i tot ce ni se cuvine
Să ne arate cât de bine şi frumos,
Ai creat lumea cu glasul Tău duios!

Cireşul meu ţi-a fost recunoscător,
Căci a privit mereu spre Cer cu dor,
Zâmbind spre soarele-aninat în cer sus,
Coroana verde, cu flori, în rugă şi-a depus.

Cireşul frumos avea-n pământ rădăcină,
Dar toată faţa-n corolă era-nspre lumină
Şi-n ramurile cu frunzele verzi şi stufoase,
Se-auzea ciripitul cu sunete melodioase...

Eu nu ştiu, dacă vreodată, voi vedea
Aşa de frumoasă şi delicată poezia mea,
Ca florile dalbe de cireş zâmbind pe ram,
Acolo, în grădina mea dragă de ardelean!

O, floare dalbă, de cireşi,
De unde vii? De unde ieşi?
M-ai fascinat şi m-ai vrăjit;
Şi-ncerc mereu să te imit!...