Cireșele pilduitoare

E rosu crud si fraged in marea foșnitorului de verde. .
Sau copt cireșele in luna zbârnaitoare ale lui mai. .
Și sufletul in carnea feciorelnică îmi fierbe. .
Cu pofte ce-mi dau ghes, ținându-se de mine scai

Ințepenite tălpile îmi ard in podelele din razele prelinse. …
Că nu-i al nost cireș iar crengile se-ndoaie de povară …
De la privitul lung și pofticios, grumazul aproape mi se-ntinse. .
Ca țurțuri in streașină sau umbrele in fapt de seară. .

Ispitele se-ngramadesc pe trupu-mi copilaresc de pofte …
Și dau din ce in ce mai mult parleazului, îndinadis târcoale …
Cătând sa vad unde să pun ulucii care cade niște profte. .
Și cântului din burta să îl potolesc de iluziile prea goale. .


Întind o mână ca intr-o doară, s-ating măcar putin cireașa…
Si simt furnicăturile din degete a dulce imbiere. .
Dar temerile că-i furt îmi stramtorează in piept largă cămașa. .
Și pendulez între ceea ce e drept și ceea ce inima îmi cere!

Dar ce pagubă e una dintr-un pom, îmi vine in minte? !
Și câte oare nu se pierd cand ciocul păsărilor da iama in ele. .
Iau doar de gust. . îmi dă gândirea cu idei, febril inainte. .
Și apuc in degete cireașa ca o minune culeasă dintre stele. .

Strivesc cu buzele dulceața încet sa simt mai lung savoarea…
Ca îmbătat îmi urca iarasi mâna, mecanic in ciorchine. .
Incerc sa ma abțin dar amețit cum te-amețește floarea …
pupilele se dilatează și cumpatarea ii fără frâne. .


Indes in gura și-n sân atât cât doua maini apucă…
Și lăcomiei nu-i mai gasesc cu tact metoda de dezvăț. . …
Dar ma trezesc când piciorul îmi scăpată in firava ulucă…
Și conștiința deșteptată mă palmuieste in mijloc de dezmăț. .

Ma uit deacum cazut pe spate in petec de grădină …
La cerul prea tăcut cu liniștea ecoului de firișor. .
Sătul de cumpaniri intr-un picior de neodihnă …
Îmi curge lacrima pe obraz pe fir de iarba, încetișor …

Suspin, bocesc și îmi înec in gust sărat, dulceața …
A unor fructe sterpelite peste gard din reauă fire. .
Și martori îmi sunt sâmburii jilavi ce împânzesc fâneața…
Și Dumnezeu ce ma dojenit cu a Lui bună privire

De atuncea plâng ori de câte ori văd cireșii cum pârguiesc in floare
Și rozaliu lor in care își face cu adiere vântul loc de joacă. .
Ca am ales să îl întristez pe Dumnezeu …si-asa de rău îmi pare! ! . .
Dar am învățat. ca in lume multe cireșe vor căuta sa-mi placă

Să nu poftesc eu gust mereu din Dumnezeu faramitură…
Ospăț mie El in fiecare zi, și voia Lui îmi este fruct. .
Că El mie deplinitate in sufiet, inima si gură…
Și-I mulțumesc că uluca de sub picior in planul Lui mi-a rupt…!