Taina crucii și slava învierii

În foișor, sub candela aprinsă,
Se-așază Domnul blând între ai Săi;
Iar noaptea stă la ușă, necuprinsă,
Cu pașii săi ascunși, tăcuți și răi.

El ia din pâine, frânge și rostește:
„Acesta-i Trupul Meu, dat pentru voi”;
Și gestul sfânt o jertfă prevestește,
Ce va zdrobi blestemul din noroi.

Paharul trece-n mâini cutremurate,
Cu vin ce poartă sânge-n legământ;
„Se varsă pentru inimi vinovate,
Înspre iertare nouă pe pământ.”

Dar masa tremură sub grea vestire:
„Unul din voi Mă vinde în curând.”
Și cade peste inimi o uimire,
Ca fierul rece-n trupul tremurând.

„Nu sunt eu, Doamne?” glasuri se ridică;
Din piepturi strânse-n teamă și fior;
Iar pâinea-ntinsă mâinii ce se strică
Aprinde-n noapte semnul vânzător.

…

Pe sub măslini, pământul se-nfioară,
Iar noaptea strânge cerul ca un văl;
Se pleacă Fiul în grădină iară,
Și greul lumii curge peste El.

Cu fața la pământ, în colb și rugă,
Își varsă sufletul ca foc topit;
Tăcerea Tatălui parcă-L sugrumă,
Și ceasul arde-n trupul obosit.

„De e posibil, treacă azi paharul!”
Paharul de mânie și de chin;
În el e-n clocot vina, tot amarul,
Și iadul strâns din veacuri în destin.

Sudoarea cade roșie-n țărână,
Ca stropi de sânge-n iarba frântă jos;
În piept se dă o luptă fără mână,
Dar voia-L ține drept și credincios.

Și dintre lacrimi, dintre frângeri grele,
Se naște iarăși „Facă-Se cum vrei”;
Acolo, între umbre și durere,
Începe crucea cu amarul ei.

…

Se rupe noaptea-n pași grăbiți și torțe,
Ce scânteiază-n pumni înverșunați;
Pe sub măslini, în vuietul de forțe,
Se varsă ura celor adunați.

În fruntea lor, cu chipul frânt de umbră,
Se-apropie prietenul de ieri;
Pe buze poartă pacea ce sugrumă,
Iar ochii-i ard de tainice căderi.

„Învățătorule!” și sărutarea crudă,
E semn viclean peste obrazul sfânt;
Iubirea stă, nu fuge să se-ascundă,
Primește noaptea fără de cuvânt.

Atunci se leagă mâinile curate,
Cu funii aspre, strânse cu dispreț;
Se împlinește scrisul vechi din Carte,
Iar cerul tace-n clipa fără preț.

Nu funia-L ținea, și nici mulțimea,
Ci hotărârea dragostei de Sus;
Prin care începuse ispășirea,
În clipa-n care Se dădea Isus.

…

În curtea rece, sub făclii străine,
Stă Petru-n umbră, tremurând tăcut;
Se-aprinde focul, dar în el suspine,
Și frica-i face glasul cunoscut.

„Ce vrei să spui? Nu Îl cunosc” rostește,
Și piatra cade peste suflet greu;
Sub fețe reci, credința se topește,
Iar frica-l leapădă de Dumnezeu.

O slujnică-l întreabă iar cu teamă,
Și jurământul crește-n glas pripit;
Se leapădă, și numele îl cheamă
Spre adâncimi pe care le-a trăit.

Atunci cocoșul spintecă tăcerea,
Cu strigăt ascuțit ca un cuțit;
Și-ntoarce Domnul înspre el vederea
Nu cu mânie, ci cu har rănit.

Se rupe-n plâns apostolul amarnic,
Și noaptea-i cade grea pe suflet frânt;
Dar lacrima ce curge-acum năvalnic,
Va naște iarăși stânca pe pământ.

…

În prag de ziuă, totul e de gheață,
Și aerul miroase-a teamă grea;
Stă Adevărul viu, față în față,
Iar lumea-L cântărește-n legea sa.

„Ești Împărat?” - întreabă judecata;
„Zici de la tine, sau ți s-a șoptit?”
Și tronul lumii tremură de-ndată
Când Adevărul e mărturisit.

„Ce-i Adevărul?” - întrebare rece;
Și Adevărul stă fără răspuns.
Nu vorba, ci tăcerea Lui întrece
Orice cuvânt ce-ar fi putut fi spus.

Mulțimea urlă, val de întuneric:
„Vrem pe Baraba! Iar pe El, la lemn!”
Și dreptul este dat pe-un om netrebnic,
Iar cerul tace-n ceasul de blestem.

Se spală mâini sub apă întinată,
Dar vina nu se spală cu un gest;
Căci sângele ce cade-n clipa dată
Va cere inimii răspuns onest.

Și Adevărul merge spre sentință,
Nu frânt, nu biruit, nu răzvrătit;
Ci stăpânind prin sfânta Lui voință
Chiar ceasu-n care este osândit... .

…

În sala rece, sub priviri de piatră,
Stă Fiul Sfânt legat și osândit;
Tăcerea Lui e foc adânc în vatră,
Mai greu decât tot strigătul pornit.

Biciul despică aerul și carnea,
Ca șerpi de foc mușcând din trup curat;
Se scrie-n sânge vina și povara,
Pe spate blând, tăcut și-nsingurat.

Îi pun pe umeri haina purpurie,
Iar capul Lui, încoronat cu spini;
Îngenunchează-n râs și-n ironie:
„Trăiască Regele!” - strigând haini.

Trestia cade-n tâmpla-nsângerată,
Și palma grea lovește fără glas;
Dar chipul Lui, zdrobit de lumea toată,
Păstrează pacea pe înalt talaz.

Nu e vreun tron, ci lemn și umilire,
Nu aur strălucind, ci chin deplin;
Și totuși, chiar prin greaua prăbușire,
Se naște-Împărăția din suspin... .

…

Pe drumul plâns, pe Via Dolorosa,
Sub lemnul greu, trece încet Isus;
Nu doar povara crucii Îl apasă,
Ci vina lumii dusă spre apus.

Se-ntorc femei cu bocet și suspine,
Iar glasul rupe aerul tăcut:
„Pe voi vă plângeți astăzi, nu pe Mine,
Și rodul vostru încă nenăscut.”

Căci dacă lemnul viu e dus la moarte,
Sub mâna celor ce nu știu ce fac,
Ce va rodi acel uscat departe
De seva care îl ținea curat?

Sub cruce tremură pământ și sânge,
Iar pașii cad în praf ca un ecou;
Dar drumul care pare că înfrânge
Deschide calea către cerul nou.

Și Domnul urcă dealul ca o soartă,
Sub cerul greu, în tainicul suspin;
Căci drumul morții naște-o altă poartă
E poarta către viața pe deplin.

…

Pe lemnul aspru trupul I se-ntinde,
Cu brațe largi cuprinde-ntreg pământ;
Piroane reci străpung și foc aprinde
În carnea sfântă, frântă în tumult.

Se-mparte haina Lui la sorți de oaste,
Iar cerul stă încremenit și mut;
Batjocuri cad ca spini înfipți în coaste
Pe chipul blând de sânge prefăcut.

De sus, din cruce, iartă fără margini:
„Părinte, iartă-i, ei nu știu ce fac”;
Și mila curge-n ultimele-I pagini
Ca un izvor ce spală orice veac.

Tâlharul prins în ceasul de pe urmă
Găsește raiul într-un simplu grai;
Când moartea pare că domnește-n turmă,
Se naște-n cruce poarta către rai.

Un strigăt de-agonie și durere:
„Ah, Eli, Eli! Azi m-ai părăsit!”
Sub vina lumii, dusă-n grea cădere,
Cel Sfânt de Tatăl este despărțit.

E părăsit în ceasul cel din urmă,
Sub vina grea a neamului căzut,
El poartă-n sine noaptea care curmă
Lumina chipului de la-nceput.

Și când Își dă suflarea-n mâini de Tată,
Se frânge timpul vechi, se naște har;
Prin cruce poarta stă acum deschisă,
Iar omul are drum spre Sfânt Altar.

Se lasă-amiază neagră peste lume,
Și soarele se stinge sus pe cer;
Trei ceasuri ține taina fără nume,
Cuprinsă-n sânge, teamă și mister.

Pământul tremură sub greaua clipă,
Iar stânci se frâng ca inimi de granit;
În templu, sus, perdeaua se despică,
Prin mâna Celui Sfânt, nebiruit.

Nu mâini de om despart catapeteasma
Ci moartea care naște drum deschis;
Și harul răspândește-acum mireasma,
Iar Locul Sfânt devine Paradis... .

…

În stânca nouă trupul se coboară,
Cu mir și giulgiu alb înfășurat;
Ca grâul pus sub brazda ce-l omoară,
În groapa-adâncă este semănat.

Se lasă peste lume Sabat mare,
Odihnă grea sub cer posomorât;
Dar în adânc începe o lucrare
Al doilea om, Adam a coborât.

Și moartea, sigură pe biruință,
Își sprijină coroana pe mormânt;
Nu știe că sub piatră, în credință,
Se pregătește zborul cel mai sfânt.

Nu-i somn acolo, nici uitare rece,
Ci pas de Dumnezeu în iad pătruns;
Prin porți de-aramă focul tainic trece,
Și întunericul este străpuns.

Viața nu zace-n pântecul de piatră,
Nici Slava nu se stinge în mormânt;
Căci sub pecete crește-o nouă vatră
Sămânța sparge coaja din pământ... .

…

Sub piatra grea mocnea o taină vie,
În miez de noapte, sub pecetea grea;
Dar zorii sparg zăvorul din vecie,
Și moartea cade sub puterea Sa.

Un înger stă pe piatra dată-n lături,
Iar slava lui ca fulgerul a stat;
El spune lumii peste veacuri, pururi:
„Nu e aici - Hristos a înviat!”

Aleargă vestea peste munți și ape,
Prin sate, prin cetăți și prin pustiu:
Iubirea nu mai poate fi în groapă:
Hristos a înviat! Hristos e viu!

Se sfarmă stânci sub pașii de lumină,
Adâncul lumii tremură înfrânt;
Căci Viața rupe noaptea cea străină
Iese biruitoare din mormânt.

Mormântul gol vestește fără teamă
Că moartea și-a pierdut puterea ei;
Lumina vieții peste lume cheamă
Pe cei pierduți să vină iar la El.

Nu mai domnește umbra peste fire,
Nici iadul nu mai ține-n mâini hotar;
Căci Cel străpuns ridică-n nemurire
O lume nouă smulsă din amar.

Și-n urma Lui se-aprinde iarăși viața,
Ca focul viu pe-al jertfei vechi altar;
Iar peste lume vine dimineața
Hristos e îmbrăcat cu slavă iar.

Nu stați în umbra pietrei răsturnate,
Nici nu iubiți țărâna ce-a apus;
Căci Cel ce-a rupt zăvoare ferecate
E cel ce dă azi viață, e Isus.

Lăsați morminte vechi în urmă voastră,
Și pașii duceți-i spre răsărit;
Căci Cel ce a purtat pedeapsa noastră
Ridică tot ce-n moarte-a fost zdrobit.

De-aceea cântă cerul și pământul,
Și inimile ard de bucurii;
Isus a sfărâmat pe veci mormântul:
Hristos trăiește! Și noi vom trăi.

Dany Căpătan