Golgota, șoapta Iubirii...

În depărtare, prin arșița cumplită, se zărește multă gloată...
Alăturea de ea, merge un condamnat,
Fără a rosti o vorbă, Își duce crucea-n spate,
Iar de-L privești o clipă, duhul ți-e tulburat... !

E plin de răni, pe chipu-I Sfânt și Dulce...
Dar ochii, ochii, sunt așa de vii!
Parcă șoptesc îndemnuri de iubire și iertare,
Deși de-ntreaga gloată este batjocorit...

S-a prăbușit într-o clipită la pământ...
Ce cruce grea i-au dat să poarte,
Era așa batjocorit și greu rănit,
Ce răni adânci purta Domnul pe spate...

Era căzut cu fața la pământ...
Nu mai avea puteri de jos să se ridice,
Dar un soldat l-a biciuit, spunând:
„Ridică-te, acum îți spun, înainte!”

S-a ridicat, dar a căzut din nou sub arșița cumplită...
Nu mai putea, drumul e așa de lung, de crunt.
Chiar sângele din răni îi clocotea, curgând încet pe cruce,
Iar sufletu-I și inima plângeau mereu, arzând... !

Atunci a fost ales un om din marea gloată,
Un om să poarte crucea alături de Isus.
O, Simone, ce dulci, ce scumpe șoapte
Din ochii lui Hristos tu ai cules atunci... !

Și au ajuns pe culmea numită Căpățâna...
Ce drum amar și greu a străbătut Isus!
A îndurat batjocori, chiar biciul și hulirea,
Pentru a ierta pe aceia care L-au osândit!

Și-au dezbrăcat pe Domnul de haina Lui Cerească...
Și-am tras la sorți cu toții pentru ea...
Stăteam la poala crucii, condamnând Puritatea,
Huleam, scuipam și blestemam Iubirea!

Și-am așezat cu toții un Fiu de Dumnezeu pe cruce...
Și-am pironit acele mâini ce-au vindecat.
Străpuns-am eu și tu picioarele preasfinte,
Ce-au mers să ducă vestea bună și mântuirea-n dar... !

Și ridicat-am crucea sus pe culme...
El, Sfânt, e pus acum între tâlhari.
Rugându-se la Tatăl, striga pentru mulțime:
„O, Tată, iartă-i! Căci ei nu știu ce fac!”

În agonia morții, știa că se sfârșise...
Dar El, îndurerat, pe alții mângâia:
„O, dragă mamă, te rog, nu mă mai plânge,
Mă duc acasă la Tatăl! Mă duc în Țara mea~&!"_~

În clipele din urmă, Isus striga spre Tatăl:
„Primește-mi Duhul, Doamne, Ție mă-ncredințez... ”
Și a murit Mesia, Iehova, Salvatorul,
Ca să împace lumea cu Dumnezeu din cer!

În clipa morții Sale, natura se-ntristase,
Și în acea clipită, cerul s-a întunecat...
Și printr-un fulger sfânt, ce vestea Biruința,
Perdeaua cea din Templu pe loc s-a despicat!

Mulțimea e îngrozită, furtuna e grozavă...
Și un cutremur mare pământu-a înfășurat.
Cu toții fug, disperați, și nu înțeleg misterul,
Ei nu înțeleg că Domnul a fost crucificat!

În clipele de spaimă, un soldat din escortă,
În coasta lui Isus înfipse sulița.
Atunci căzu la pământ și începu să strige:
„Cu-adevărat, e Fiu de Dumnezeu Acesta!”

O, prieten drag, și noi am fost acolo,
Și noi am condamnat un Fiu de Dumnezeu...
Și tu ai dat cu biciul, și eu am spus: „La moarte!”
Noi doi L-am răstignit pe Fiul Cel Ceresc.

E zi de Paște iarăși, Domnul din nou vorbește:
Ești gata tu pe El a asculta?
Sau te întorci în timp, lovind din nou cu biciul...
Îl vei ucide iarăși pe Hristos, pe Mesia?

O, nu nesocoti iubirea,
Ce S-a jertfit sus pe Calvar.
Să nu nesocotești sfânt Harul,
Ce-L primești zi de zi în dar.

Mulțumește-I în toată vremea,
Căci vina ta El a purtat.
O, nu nesocoti jertfirea,
Ce viață veșnică ți-a dat!