Spre Emaus

Mă-ndrept înspre Emaus,
Cu inima-mpărțită,
Cu îndoială-n suflet
Și pasul clătinat,
Cu răni nevindecate,
Credința risipită,
De greul ce apasă
În sufletul pătat.

Mă-ndrep înspre Emaus,
Pe drumul renunțării,
Vreau să le las pe toate,
Să nu mai fac nimic.
Ce rost mai are truda,
Dau totul azi uitării
M-am ostenit degeaba,
Mă simt atât de mic.

La braț cu deznădejdea,
Pășesc pe-aceeași cale,
Îngândurat și singur,
Extrem de obosit.
Aud în depărtare
Un zgomot de sandale,
E un străin ce pare
De gândul meu uimit.

Ce gânduri sunt acestea
Ce-ți tulbură ființa,
Mă-ntreabă călătorul
Cu glasul Lui duios.
Și ce necaz anume
Ți-a frânt de tot voința
Și ți-a-ndreptat privirea
În pulberea de jos?

Tu nu cunoști străine
Ce se petrece-n lume?
E moarte, e durere,
E plânset și oftat,
E-atâta deznădejde
Ce nu se poate spune,
Și ce parea durabil,
Se vede clătinat.

Aveam cândva speranță,
Era atât de bine,
Nici urmă de necazuri
Să-ncerce al meu crez.
La cârmă era Domnul,
În barcă lângă mine
Pe orice fel de vreme,
Puteam să navighez.

Dar parcă pentr-o clipă,
El și-a întors privirea,
Și m-am văzut că-s singur
Și rău m-am tulburat,
Căci nu mai simt în mine
Pe Cel ce-i împlinirea,
Și Cel ce era Viața,
E mort și îngropat.

E mort de-atâta vreme
În viața mea pribeagă
Și-n neputința cruntă
De-atâta timp mă zbat,
Și nu găsesc pe nimeni
Să poată să-nțeleagă
Problema ce m-apasă
Și greul meu oftat.

Credeam că e Acela
Ce-aduce izbăvire
Și de necaz, durere
Voi fi mereu scutit,
Oriunde mă voi duce,
Avea-voi ocrotire
Și orice scop în viață
Îmi va fi împlinit.

E mort, nu-L simt... dar frații,
M-au pus azi în uimire.
Mai mult ca niciodată,
Ce să mai cred, nu știu.
Îmi spun în gura mare,
Și plini de fericire
Că i-au simțit prezența,
Și că în ei, e viu!

Se uită cu mirare,
Nu-mi știe neputința,
Și tot ce se petrece,
Lui i se par povești,
Mă dojenește grabnic,
Văzându-mi necredința
Și-ncepe să-mi deschidă
Parcă Scripturi cerești.

Începe de la Moise,
Proroci, îmi tâlcuiește,
Mă-ndeamnă la credință
Chiar și în suferinți,
O rază de speranță
În mine se ivește,
Și-L rog să mai rămână
Cu multe stăruinți.

M-așez cu El la masă,
Și frânge totu-n mine
Când văd în Mâna Sfântă,
Un colț de pâine frânt,
Simțeam cum ard în mine,
Cuvintele Divine,
Și tot mâncând din pâine,
Eram tot mai flămând.

Flămând s-aud mai multe,
Dar a plecat în grabă,
Și a rămas în mine,
Prezent ca niciodat'.
Acum cu toată ființa,
Afirm fără zabavă
Că-n drumul spre Emaus,
Cu El am înviat!

***
Mă-ntorc dinspre Emaus,
Pe drumul bucuriei
Cu pace în nădejde
Și sufletul curat,
Cu inima în clocot
De dorul veșniciei
Căci El trăiește-n în mine,
E Viu cu-adevărat!

Dany Căpătan