Simon din Cirena

Ziua era ’ncinsă, . .
printre praf şi trudă soarele curgea pe ziduri şi străzi. .
ca să scapi de arşiţa şi nădufu’ amiezii
te duceai spre casă trecând printre gărzi.

Era multă lume, . . strada ’nghesuită,
suliţe romane pentru osândiţi;
străin îţi era şi sclavul şi arena:
fără să te ’ntrebe ţi-au pus în spinare povara osândei. .
s-o porţi tu o clipă, Simon din Cirena.

Întâmplare a fost c’ai trecut pe acolo?
Trecător prin viaţă te-au oprit din mers!
lungi după-amieze ţi-au venit în minte paşii întâlnirii:
Tu o lume mică,
El un univers.

N-ar fi trebuit ca să te silească,
crescându-ţi pe umăr rănile sub lemn
ai simţit cum crucea’ ncepe să vorbească:
semnele dreptăţii - toate într’un semn:

„Aşa se cuvine – îţi suna în minte –
vinovatul cade sub osânda grea!
fărdelegi ai multe, . . adu-ţi doar aminte!. . nu-i o întâmplare, asta-i crucea ta!”

Doar privirea vie a mers mai departe
străduţa îngustă, osândiţi şi cruci.
Lemnul de pe umăr ţi l-a luat în braţe
privindu-te adânc, tăcut, ca un miel. .
Tu-ai purtat doar lemnul,
pomu’ n rămăşiţe. .
Dar cumplita vină, luând-o de la tine,
și adânc pedeapsa,
a purtat-o El.