Poemul morții și al învierii

Flori de-april plângeau văzduhul
În hohot de durere amară
Plângea natura cu suspine
Priveliștea în prag de seară...

Era o zi a împărțelii
Cand Marea Bătălie se dădea
Și vântul șuierând nostalgic
Refrenul disonant îl repeta

Fiul lui Dumnezeu era pe cruce
Atârnat de cei pe care i-a creat
Trădarea Îl lovește-n piept năvalnic
Mai greu decât pironul-n care-i atârnat


Nici fața-nsângerată ce pironea înaltul
Și nici durerea urmelor de cui
Nu oglindeau cu-adevarat povara
Păcatului ce L-a luat asupra Lui

Căci sus pe cruce nu era un laș
Și nici un om înfrânt de gloate
Ci sus era un Împărat ce ca un miel
Rascumpăra o lume de la moarte

Un mire-ndurerat care privea în viitor
Spre-a lui mireasa preaiubita
Fără regret, c-o dragoste profundă
El îndura moartea cumplită

Și pân’ la ultima suflare
A curs iubirea in șuvoi
Și astfel jerfa rascumpărătoare
Ajunge astăzi și la noi

*

Flori de-april încununau grădina
Cu roua sclipind în verdeață
Cânta natura cu triumf
În ceas de dulce dimineața

Era o zi a biruinței
Când marele triumf se arăta
Și-o adiere răcoarea văzduhul
În armonia ce grădina cuprindea

Căci astăzi Cel ce-a fost pe cruce
Spălând păcatul lumii-ntegi
A înviat lăsând în urmă
Întunecimea grotei reci

A înviat stăpânul lumii
Învingand puterea morții
A înviat schimband pe totdeauna
Drumul înnegurat al sorții

A înviat și-așa rămâne veșnic
Ca rege sfânt și împărat
Îl lăudăm că azi în noi trăiește
Sa fie veșnic preamărit și înălțat!