Poemul Mântuirii

În umbra veacurilor căzute-n vină,
Când omul a fugit de Dumnezeu,
Un glas de har s-a ridicat din slavă,
„Unde ești tu, ființă, cu suflet greu?”

Cu mâini de Tată pline de iubire,
El a chemat, n-a uitat nicicând,
Deși păcatul nostru cerea osândire,
El pregătea o jertfă sacrificând.

Iisus, Hristosul, Fiul veșniciei,
"Iată-mă, trimite-mă", a răspuns,
S-a coborât din paradisul sfințeniei,
De păcatele noastre să fie străpuns.

Pe crucea grea, Golgota-i mărturie,
El a purtat păcatul lumii-ntregi,
Cu sânge sfânt, din marea Sa iubire,
A rupt blestemul veacurilor întregi.

Strigând: „S-a isprăvit!”, ochii a închis,
Dar moartea-n sine a fost atunci biruită,
Ușile Împărăției Cerurilor s-au deschis,
De toți creștinii să fie pe veci locuită.

A treia zi, mormântul e pustiu,
Puterea Lui se arată, Iisus e viu!
Iar celor care cred și se pocăiesc,
Împreună cu Domnul, veșnic trăiesc.

Și astfel, omul nou, răscumpărat,
Trăiește-n har, în adevăr, în pace,
Privind spre cer, cu dor adevărat,
Așteptând ziua când Hristos se-ntoarce.

O, slavă Ție, Mielule jertfit pe cruce,
Prin Tine-avem viață, iertarea la calvar,
Și-n raiul sfânt, cântări de slavă veșnice,
Vom cânta pururea, prin mărețul har.