Paștele martirului

Zile, săptămâni, ani fără soare...
Batjocuri, bătăi, frig și înfometare.
Dar cel mai cumplit e să stea-n izolare.
Celula-i altar de glorificare. Nu-nțelege.
La început, simte, lăuntric, cum moare...
Se stinge... Memoria îi e salvatoare.

Reapar cuvinte dragi și înțelepte.
Raze... Speranța începe să se deștepte.
Duhul îl urcă, din abis, minunatele trepte.
Nevăzute mâini destupă izvoarele drepte.
După obiceiu-i nu poate s-aștepte.
E timpul, spre alții, să se îndrepte!

Dar cum? E cu trupul în izolare,
Un trup plin de răni, dar duhul e tare.
E-a Duhului lucrarea de glorificare!
Semnalele Morse bate cu excelare,
Îi veni vecin inginer în comunicare.
Radio. Învață. Minunea e mare!

Le spune de Isus, cu degete apte
Să bată, în Morse, divinele fapte.
Le pătrund, în inimă, ritmice șoapte
La cei aduși în celule, noapte de noapte.
Rod pentru cer din ființele supte
De boli și chinuri. Sunt roadele coapte!

E Vinerea Mare! Unul nou dă înștiințare!
Vestea-i primită cu exaltare.
Compune martirul psalmi de adorare.
Doar trupu-i captiv. Poate să zboare
Spre Cel ce s-a dat drept răscumpărare...
Îi aduce, cu drag, în duh, închinare.

Și-apoi, cu-n cui, scrijelește-n perete
Numele Isus, gândind să deștepte
Duhul prinșilor vremii nedrepte.
„Ești bun de carceră, cu scripte inepte",
Rânjește gardianul. Tăcând, s-aștepte
Chinul? Poate spre cer rugi să-ndrepte.

Carcera, în față, ca un sicriu apare,
Sicriu, anume, fixat să stea-n picioare.
Ca și dimensiune, nu e deloc mai mare.
Trei găuri pentru aer, cu țepușe, ea are,
Și-n față e, ostilă, o nișă taietoare,
Deloc să nu se miște, zadarnică-ncercare...

Când dup-un ceas, tot trupul îi zvâcnește,
Aude vechea șoaptă: „Isus te mai iubește?
Că te-a lăsat în voia celui ce chinuiește... "
C-o ultimă sforțare, la cruce se gândește,
Și cade-n spini metalici ce pielea îi zdrelește

E scos puțin afară, băgat, fără-ncetare,
Și, timp de două zile-i, ca o crucificare,
Cu scurte întreruperi, fixate-n programare.
Fu evitată moartea-i, că e reeducare,
Gândită-n minți cuprinse de diabolizare.
Stropesc trupul-i aflat în gravă sângerare...

Călăii nu văd Duhul. Tainic, se odihnește
Pe cel care, în chin, pe Tatăl proslăvește
Și prin credincioșie, acum, gloria-I crește...
Iubit fără de seamăn, pe Isus îl numește.
Când își mai vine-n fire, abil, mintea golește
Și se încredințează Celui ce stăpânește.

Două zile de iad... În patu-i se târăște,
În minuscula celulă, un colț de rai găsește:
Se bucură de-onoare și Cerul îi zâmbește.
Martirul înțelege că, prin glorificare,
Ființa Tatălui, în fii, e mai atrăgătoare,
Să vină orice suflet la Isus, la salvare!

Și sufletul salvat viață-n dar primește,
A Tatălui cunoaștere e ce o definește,
Glorificarea Lui e cea ce o sporește!
Cu sufletele însetate de măreții, din naștere,
Nu străzi de aur vor da dorita satisfacere...
Descoperindu-Se, avem imensa binefacere!