Pășesc încet prin Ghețimane...

Pășesc încet prin Ghețimane, grădina teascului durerii,
și-mi pare că aud un foşnet subțire-n clipele tăcerii...
— O, voi, măslini cu scoarţa roasă şi-amară cum e vremea rea,
ce vânt vă freamătă coroana? Sau vreți să povestiți ceva?

Începe răgușit un frate măslin cu frunzele lui rare:
— Pășește uşurel, băiete, și uite' bine pe cărare,
căci încă nu s-a șters în glie, pe-acest picior frumos de plai,
Slăvita Urmă de sandale a Celui coborât din rai...

Și nu călca pe-aici pe-aproape, că-i sfânt pământul, de sub mine.
Aici stătea în rugăciune Hristos, cu lacrimi și suspine.
Iar dacă vrei s-auzi ecoul din vocea Bunului Păstor,
apleacă-te şi-ascultă vântul cum plânge-n firul de mohor...

—Dar cum de v-aţi zbârcit voi fruntea cu ramurile aplecate,
ca nicăieri în toată lumea aşa de triste și uscate?
— O, noi am auzit Cuvântul, în agonia cea mai grea...
Și am văzut Chipul durerii, în spasme cum se răscolea...

Nu, nu te-apropia prea tare! Aici, în picături de Sânge,
Îl văd şi-acum pe Creatorul, zdrobit pe piatră cum se frânge...
Iar rădăcinile-n țărână au strâns cu palmele lor reci
sudoarea Lui cu Sfântu-I Sânge, să nu-mi mai fie sete-n veci...

... Târziu, în ceasurile nopţii, mai stau de strajă cu măslinii,
și-aud cohorta cu ciomege venind la marginea grădinii...
Să dau să fug? Măslinii-ncearcă un geamăt surd și dureros.
Ba nu! Să fugă toată lumea...

Eu vreau să stau lângă Hristos!