Nu cuiele acelea...

Nu cuiele acelea, cu vârful ruginit,
Nu ele, prinse-n cruce, pe Domnul L-au strivit...
Ci dragostea fierbinte a Mielului curat
A fost atunci mai tare decât al meu păcat!

Nu cuiele prin palme puterile I-au frânt,
N-a fost în ele forţă să-nfrângă pe Cel Sfânt;
Ci inima iubirii privind la mine jos
L-a făcut să rămână pe lemnul noduros.

Nu cuiele stăpâne pe Fiul s-au făcut;
Doar El era Cuvântul Stăpân de la-nceput.
Puterea infinită ce-n cuie Îl ținea
Era iubirea-I sfântă pentru o lume rea.

Nu cuiele bătute în crucea de blestem,
Nu ele-au fost în stare să-L țintuie pe lemn;
Ci dragostea cea mare cu care m-a iubit,
Doar ea-L ținea pe cruce, să fiu eu mântuit.

Nu cuiele-n picioare deschis-au un izvor,
Cu scrâșnet în tendoane, de har izbăvitor;
Ci sângele şiroaie din răni adânci curgea,
Fiindcă El, Hristosul, pe mine mă iubea!

Nu cuiele de ură, oricât L-ar fi durut,
Bătute-n lemnul crucii, nu ele L-au ținut.
Ci Tu, de bună voie, Isuse, Te-ai lipit
De cuiele Golgotei... pentru că m-ai iubit!