Noaptea Învierii

E tare tristă noaptea şi neagră este bolta,
E totul în tăcere, linişte de mormânt.
Se pare că nici stele nu mai sclipesc pe boltă,
Chiar vântu-şi întrerupe suflarea pe pământ.

Întreg Ierusalimul în frunte cu preotii
Începe ca să uite de drama de pe deal.
E mulţumit în soartă că dreapta judecată,
A condamnat la moarte acel Om ideal.

Nici Petru nu mai plânge, nu mai avea putere,
Că două nopţi de-a rândul în lacrimi s-a scăldat.
Mereu doar se întreabă, dar fără a-şi răspunde,
Cum de-n acele clipe de El s-a lepădat?

Ioan sta mut acasă, nu mai găsea cuvinte
S-o mângăie pe mama Acelui osândit,
Căci e a treia zi de când muri pe cruce,
Zbătându-se în chinuri al ei fiu preaiubit.

În casa cea iubită, Maria, Marta, Lazăr;
Toţi trei stau în tăcere şi nici nu pot dormi.
Nădejdea lor sublimă în Isus Salvatorul,
E gata să-şi ia aripi, e gata a pieri.

Maria Magdalena în gânduri se frământă;
E timpul să se scoale să meargă la mormânt,
Să ungă cu miresme şi miruri pregătite,
Să-mbălsămeze corpul Acelui Om Preasfânt.

Dar cum putea-va oare intra-n mormântul rece
Căci mare este piatra ce-n uşă I s-a pus.
O, de-ar putea să-L vadă măcar de astă dată,
Şi-aşa fără viaţă pe bunul ei Isus.

Aleargă într-un suflet pe cale spre grădină.
Ceva parcă îi spune s-ajungă mai grăbit,
Dar mare-i fu mirarea, nici nu-i venea să creadă,
Deschis era mormântul, iar piatra la pământ.

Din nou se întristează. Priveşte înspre cecruri.
Ce jalnică durere în inimă eu port,
Stăpân al vieţii mele, nu te găsesc eu oare?
Duşmanii Tăi de moarte nu te-au lăsat nici mort?

Aleargă disperată şi frântă de durere
La ucenici şi le spune: Veniţi cât mai curând,
Că L-au luat pe Domnul şi L-au ascuns, tiranii
Ca-m fost de dimineaţă şi nu era-n mormânt.

Se duc şi văd mormântul şi-apoi se-ntorc acasă,
Maria- atunci rămâne plângând cu dor nespus.
E zbuciumată-n suflet, nu-i cine s-o mângâie
Dar lângă ea-n grădină apare chiar Isus.

“Maria!”Spune Domnul, ea către El se-ndreaptă,
Se-nchină înainte-I cu faţa la pământ.
Cu mâinile-amândouă cuprinde-a Lui picioare,
Într-una le sărută şi spune suspinând:

O, Bunul meu, Rabuni! Cât sunt de fericită!
Cu multă sârguinţă din zori te-am căutat.
Eu ţi-am adus miresme şi miruri pregătite
Pentru înbălsămare , dar Tu ai înviat!

Nu mă ţinea Maria, îi spune vocea blândă,
Ci dute mai degrabă şi spune fraţilor
Să meargă-n Galilea, cetatea mult dorită,
C-am înviat din moarte şi merg ‘naintea lor.

Noi azi slăvim Isuse, din morţi a Ta-nviere
Şi te purtăm în suflet ca pe-un mărgăritar.
Căci Tu ai scos din inimi tristeţea şi durerea,
Şi le-ai umplut pe toate de viaţă şi de har.

Asemenea Mariei, urma-te-vom pe Tine,
Prin noapte sau lumină, slujind neîncetat,
Ajută-ne Isuse ca până-n clipa morţii
Să spunem cu tărie: “ HRISTOS A ÎNVIAT ! “