Mater Dolorosa

Pe drumul care duce din Nazaret în vale,
ducând înspre fântână cu apa minunată,
păşeşte-ncet Maria cu amfora pe umeri,
Maria, dintre fete, cea mai frumoasă fată.

Înaltă şi subţire — poem de gingăşie —
cu mersul plin de graţie ce pare un plutit,
iar părul ei de aur, în grele lungi cosiţe,
din raze vii de soare, îţi pare împletit.

În ochii ei albaştri ca ceru-n miez de vară,
privirea sclipitoare de duh şi bunătate,
e limpede, curată, ca apa din izvoare
şi-o umbră de visare o-nvăluieşte toată.

E dulce înserarea ce-ncet, încet se lasă;
arşiţa grea a zilei, acum, s-a potolit.
Femei şi fete multe aşteaptă la fântână
ca să le vină rândul, glumind necontenit.

Maria se aşează deoparte, pe o piatră.
Departe e cu gândul de tot ce-o înconjoară.
În mintea ei ea vede mereu acelaş lucru:
o dalbă arătare Care din cer coboară.

Se apropie de dânsa, îi face-o plecăciune,
apoi îi dă ca simbol un fir suav de crin.
Văzând-o temătoare, duios o linişteşte
şi îi transmite vestea... mesajul cel divin.

„O, te salut Marie, fecioară-ntre fecioare.
Azi cerul îţi trimite o veste minunată.
Eşti binecuvântată şi Domnul e cu tine,
El har îţi dăruieşte şi te sfinţeşte toată.
Să nu te temi fecioară, căci mare îndurare
ai căpătat din partea bunului Dumnezeu.
Un Fiu curând vei naşte, o, tu, preafericită!
Isus, Mântuitorul va fi numele Său.

Iar El va creşte mare şi-n scaunul de domnie
al lui David, temeinic, se va statornici,
Va-mpărăţi cu slavă peste lacov într-una
şi această-Împărăţie, nicicând nu s-o sfârşi".

Maria stă s-asculte, iar ochii săi albaştri —
curaţi ca două lacuri — s-au aburit uşor,
apoi ca nişte perle, mici boabe dau năvală,
pe palida ei faţă alunecând de zor.

Ea ştie ce-o aşteaptă, ce-n lume pătimi-va!
Dar nu pot toate acestea în cumpănă să stea
cu marea fericire de-a-L asculta pe Domnul
şi de-a rămâne pururi, de-acum, aleasa Sa.

Privirea îşi înalţă, zâmbeşte printre lacrimi,
iar mâinile ca-n rugă ea şi-a împreunat.
„Sunt roaba Ta, Părinte — şopteşte fericită
şi după sfânta-Ţi voie, să mi se facă-ndat’."

Maria se trezeşte din lunga ei visare.
E singură. Tăcerea-i acum desăvârşită.
Fântână străluceşte sub razele de lună...
De-atâta frumuseţe, se simte copleşită.

Dar iată că tăcerea deodată se destramă.
Al greerilor cântec puternic se-nteţeşte,
e însoţit de corul broscuţelor din vale
şi-atuncea înspre casă, Maria-ncet porneşte.

Un staul sărac. Pe paie, o palidă femeie
cu chipul tras şi gingaş şi-atâta de frumos,
întreaga ei fiinţă respiră bucuria,
căci un Copil în braţe, ea leagănă duios.

Nu-i pasă că-i săracă, că pruncul leagăn n-are,
că-L culcă într-o iesle, de vite-nconjurat!
E-al ei, e-al ei Copilul frumos ca o minune.
Că-i frig şi întuneric, de seamă n-a băgat.

Dar iată, deodată, se luminează staulul
şi-apar trei oameni mândrii, bogat învestmântaţi.
Se-nchină cu smerenie, iar cu bogate daruri
Copilul cel din iesle, ei au înconjurat.

Sunt stofe minunate, brodate şi preţioase,
şi aur, şi tămâie, şi smirnă parfumată.
O candelă aprinsă, le face să sclipească,
iar dulcele miresme se răspândesc îndată.

Maria nici nu-ntreabă ce rost au toate acestea
îşi plimbă peste daruri privirea calmă, rece,
căci Copilaşul care în iesle dulce doarme,
oricare strălucire cu mult, cu mult întrece.

Apoi când pleacă toţii şi linişte se face,
îşi ia Copilu-n braţe şi lung Îl cercetează.
Îi cântă-apoi un cântec duios, ca să-L adoarmă,
dar fără să-şi dea seama, s-opreşte şi oftează...

*****************

În Templul plin de aur, tămâie şi lumină,
strângând la piept Copilul, Maria azi păşeşte
ca să-L înfăţişeze Părintelui din ceruri,
iar losif, dus pe gânduri, timid, o însoţeşte.

Pe când ceremonia solemn se desfăşoară,
Maria-şi aminteşte de tot ce-a suferit:
ruşine, hulă, groază, dureri ne-nchipuite
şi, iată, iată-acuma coşmarul s-a sfârşit.

Cu dragoste nepusă Ea Fiul îşi priveşte
şi Domnului închină pe primul ei născut.
„O, Doamne, fă-mi-L mare", se roagă ea fierbinte,
„Să-mi fie bucurie şi-al vieţii mele scut."

Un om atunci s-apropie, cu părul nins de vremuri.
E Simion, bătrânul, cel sfânt, cel minunat.
De cum zăreşte pruncul, în braţe-L ia degrabă,
slăvind apoi pe Domnul, rosteşte inspirat:

„Acuma slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne,
căci îmi văzură ochii, azi, mântuirea Ta,
Lumina care lumea întreagă lumina-va,
tot astfel Israelul, — cu toată Slava Sa.

Maria e uimită. Nici losif nu pricepe.
Ce să-nsemneze oare cuvintele rostite?
Dar Simion se-ntoarce, pe mamă lung priveşte
apoi îi spune blajin, aproape pe şoptite;

„Acest Copil de Domnul, să ştii, e rânduit
spre prăbuşire-adîncă şi mare înălţare
a multora-n Israel. Si chiar un semn va fi
ce ne-ncetat stârni-va împotrivire mare.


Chiar inima-ţi de mamă, de bucurie plină,
de-o sabie-ascuţită, străpunsă îţi va fi
şi gândul multor inimi, care e încă taină,
în clipa hotărâtă, se va descoperi."

Maria-şi ia Copilul cu inima-ngheţată,
Cu ochii plini de lacrimi ea Templul părăseşte.
O întrebare mută ea cerului îndreaptă,
apoi, cu resemnare, spre Nazaret porneşte...

˙*******************

Pe Golgota e lume, mulţime, adunată.
Se ţipă, se glumeşte, şi râd necontenit,
de-un Om străpuns de cuie, cu Faţa-nsângerată,
ce printre doi nemernici, se află răstignit.

E-o zi de primăvară, frumoasă şi senină
cu flori şi rândunele şi freamăt de zefir.
Chiar fiarele-n pădure se odihnesc la soare.
Doar omul n-oboseşte, nicicând, să fie zbir!

Sunt mii şi mii de oameni. O gloată nesăţioasă,
iar printre ei sunt Preoţi, Bătrâni şi Farsei
deslănţuiti ca tigrii, cu ochii plini de sânge.
Hidoşi sunt! Şi, cu toţii se-aseamănă-ntre ei.

În faţa lor, acolo, aproape... lângă cruce
un om şi lângă dânsul, vreo două, trei femei,
privesc cu disperare, cu ochii plini de groază,
la Cel urât de lume, dar... fără de temei.

Batjocurile toate — scuipat, înjurătură —
sunt toate aruncate în faţa lui Isus.
Tâlharilor, nimica! De ei, nimeni nu râde;
niciun cuvânt de-ocară, lor nu le este spus.

Frumoasa de-altădată, fecioara-ntre fecioare
e azi o biată umbră, cu trupul frânt... slăbit.
Privirea-i rătăcită şi faţa-i e crispată,
iar părul ei de aur e azi, de tot, albit.

Stă şi-şi priveşte Fiul! Există vreo durere
mai mare pentru-o mamă, decât durerea sa?
Să-L vadă, încet... în chinuri, batjocorit cum moare
şi nici o mângâiere să nu-I poată da!

O, de-ar avea putere, spre gloată s-ar întoarce
şi ar izbi cu pumnii, cu sete, necurmat
şi le-ar striga în fată; „O, oameni răi, netrebnici,
o, nu vedeţi, ucideţi un Om nevinovat?

******************************


Suspină lung Maria. De-o seară minunată —
în urmă cu decenii — acum şi-a amintit.
O dalbă arătare a coborât din ceruri.
Ce lucruri minunate atunci i-a prevestit!

„O, cum se poate, Doamne, mi-ai spus că fi-va mare
şi-n scaunul de domnie al lui David va sta;
peste lacov domni-va şi-a Lui Împărăţie
va stărui prin veacuri şi nu va înceta.

Acesta este tronul? Aceasta e coroana?
Şi-acesta e poporul pe care l-ai promis?
O, unde-Ţi este mila şi unde Ţi-e dreptatea?
La toate-acestea, Doamne, Tu n-ai nimic de zis?"

Maria-ngălbeneşte. Durerea o-nconvoaie.
O mână tremurândă spre inimă îşi duce —
spre inima bolnavă, ce slab acum mai bate —
şi-o ultimă privire aruncă înspre cruce.

Dar loan o sprijineşte cu braţul lui cel tânăr.
Cu multă gingăşie grumazul i-a cuprins.
„E fiul tău, femeie", Isus atunci rosteşte,
„Ea mama ta", îi spune lui loan, cu glasul stins.

Apoi un semn îi face să plece cu Maria,
să nu-i mai vadă chinul şi zbuciumul cumplit.
Şi-n timp ce loan o duce pe Golgota în vale,
îşi dă în fine duhul, strigând; „S-a ISPRĂVIT!"