Lângă Crucea răsturnată

Lângă Crucea răsturnată
dintr-un sat,
am văzut un Om odată
stând cu Fața-n Mâini lăsată
şi cu Fruntea întristată
şi plângea de parcă toată
lumea s-a-necat.

M-am oprit atunci din cale
lângă El,
lacrimile-I curgeau vale
printre degete în poale,
îți venea să-I plângi de jale,
Călător sărman pe cale,
Singurel.

Când I-am zis să nu mai plângă,
m-a privit duios,
a pus Fruntea-n Mâna stângă
şi-a-ncercat din ochi să strângă
ca şi cum ar vrea să frângă
lacrima ce curgea lângă
cruce jos.

Ochii Lui, ca ceru-albastru
de senini,
povesteau de-un greu dezastru
ce-a-ndurat Acel Sihastru
pogorât din ceru-albastru
sub o umbră de jugastru
prin străini.

Faţa-I era albă toată,
ca de crini,
dar albeața ei curată,
Sângele-o brăzdase toată
şi-a Lui Frunte-nsângerată
Îi era încununată
numa-n spini.

Iar în palme şi-n picioare,
răni de cui...
O, atunci, plin de mirare,
mi-am adus aminte Care
e Străinul din cărare;
când mă-ntorc, o, Doamne Mare,
nu-L văzui.

Au trecut de-atunci la vale
anii grei,
spinii şi-au cernut petale
peste locul cel de jale
şi n-au fost pe acea cale,
pe la crucea cea din vale,
paşii mei.

Dar trecând mereu prin sate
şi prin lunci,
când văd crucile uitate,
ani şi ani stând răsturnate,
mie-mi pare că pe toate
stă Isus plângând în coate
ca atunci...