Iubire, doar Iubire

A fost cândva o vreme, eram bolnav, lepros,
De semeni din cetate eram afară scos;
Dar ai trecut pe-acolo, și încă de departe,
Când am strigat spre Tine din chinul meu de moarte,

M-ai vindecat, o, Doamne, și Te-ai apropiat,
Cu pace, bucurie m-ai binecuvântat.
Și prima oară-n viață, senina Ta privire
Mi-a arătat ce-nseamnă IUBIRE, DOAR IUBIRE!

Eram un orb, o, Doamne, și fără ajutor,
Purtam în mine lanțul singurătăților.
Dar Tu te-ai coborât să-mi faci noroi din tină
Și ochii să mi-i umezi, să pot vedea lumină.

Când Te-am văzut atuncea, erai Cel mai frumos,
Nu soarele, ci chipu-Ți era mai luminos.
Și ochii mei vedeau în dulcea Ta privire
Mai caldă ca la mama: IUBIRE, DOAR IUBIRE.

Când la un foc odată, stăteam afară, jos,
Călcând pe legământul cel sfânt și glorios,
Uitând de premiul slavei și harul suferinței,
M-am lepădat de Tine, de frica umilinței.

Tu ai trecut pe-acolo, bătut și chinuit,
Și Te-ai oprit o clipă, și-n față m-ai privit.
Isuse! O, Isuse, în trista Ta privire
Am înțeles atuncea: IUBIRE, DOAR IUBIRE!

Când Te-au bătut, Isuse, în curtea lui Pilat,
Când nu scoteai o vorbă; când chipul Tău curat
Era brăzdat de sânge și de sudori șiroaie,
Când toți strigau cu ură a vorbelor văpaie,

Și eu eram în gloată. Și eu Te huiduiam,
Robit de patimi oarbe, și eu Te răstigneam!
Dar m-ai privit, Isuse, și blânda Ta privire
Mi-a arătat rănită: IUBIRE, DOAR IUBIRE!

Iar azi, când lumea-ntreagă, în vrajbe și-n război,
Aleargă rătăcită, pe drumuri înapoi,
Și truda și-o aruncă pe drumuri de gheenă,
Când drama omenirii e-n ultima ei scenă,

Atârni pe cruce — mai răstignit decât atunci,
Mai trist Te uiți în lume și-i cauți pe-ai Tăi prunci,
Zdrobit, Îți pleci iar capul, și plânsa Ta privire
Imploră omenirii: IUBIRE, DOAR IUBIRE.