ISAIA DESPRE OMUL DURERII

ISAIA DESPRE OMUL DURERII
Is.53
Cine-a crezut vestirea sfântă
în ceasul harului măreţ
şi braţul Domnului din slavă
să nu-l privească cu dispreţ ?

Născut ca o Odraslă slabă
El a crescut naintea Lui.
N-avea lumeasca frumuseţe,
nici strălucirea soarelui.

N-avea nimic să ne atragă
când sus pe-o cruce a fost pus.
Şi-a suferit în locul nostru
Lăstarul cel numit Isus.

Dispreţuit a fost de lume
şi părăsit în mari dureri.
Şi totuşi chiar nălţat pe cruce
El oferea dragi mângâieri.

Om al durerii fără margini,
în suferinţe-obişnuit,
n-a fost de noi băgat în seamă:
nu L-am crezut, nu L-am primit.

El totuşi suferinţa noastră
şi vina lumii le-a purtat.
Crezând că Domnu-L pedepseşte
noi L-am hulit şi L-am negat.

Zdrobit de fărdelegi amare,
străpuns în coastă şi în mâini,
pedeapsa Lui ne dă azi pacea
şi rănile-I ne sunt fântâni.

Izvorul de tămăduire
prin rana Lui ne-a fost deschis.
Noi rătăceam ca oi pierdute
departe de-al Său Paradis.

Şi ne vedeam de viaţa noastră
pe drumul fără Dumnezeu.
Dar Domnul a făcut să cadă
pe El păcatul nostru greu.

În chinuri, stors prin asuprire,
batjocurii nu i-a răspuns
ca mielul spre măcelărie,
ca oaia mută către tuns.

Prin apăsări şi judecată
a fost luat ca un tâlhar.
Dar cine din ai Lui ştiuse
că El e-o Jertfă pe altar ?

Iar în final I-au dat ca groapă
mormântul unui om bogat
măcar că nici nelegiuire
El n-a făcut şi nici păcat.

Aşa a vrut ca să-L zdrobească
Cel Sfânt chiar de la primii paşi.
Dar după jertfa Vieţii Sale
vedea-va rodul în urmaşi.

Lucrarea Domnului din slavă
în mâna Lui va propăşi.
Înviorat de rodul muncii
pe mulţi îi va îndreptăţi.

Într-o neprihănită stare,
plăcută blândului Păstor,
prin har, pe oameni îi va pune
iertându-le păcatul lor.

De-aceea partea Lui de pradă
I Se va da cu toţi cei mari
că S-a jertfit pe Sine Însuşi
murind pe cruce-ntre tâlhari.

Purtând păcatele multora
El S-a rugat să fim iertaţi.
Veniţi prieteni dragi la Domnul
povara voastră să I-o daţi!