În zorii sfintei zile

În zorii sfintei zile dintâi a săptămânii
Când vântu-abia-ncepuse să mângâie salcâmii,
Doi îngeri de lumină, cu glasul lor curat,
Au spus întâia dată: Cristos a înviat!

Din toată omenirea, unor femei sărace
S-a dat dintâi vestirea de glorie și pace.
Cu ele, firea-ntreagă a scos un lung oftat,
Când îngerii grăiră: Cristos a înviat!

Femeile cu teamă se uită-n jur deodată,
Sigiliile-s rupte și piatra-i răsturnată,
Și îngerul le spune din nou, mai apăsat:
"De ce vă este teamă? Cristos a înviat!"

Și ele lasă smirna și vasul cu mireasmă,
Aleargă în cetate cuprinse de fantasmă,
Se miră ucenicii, să fie-adevărat?
Iar ele strigă-ntruna: Cristos a înviat!

Apostolii în grabă, și-n frica lor adâncă
Aleargă în grădină la grota cea din stâncă.
Și iată că mormântul e gol, ce s-a-ntâmplat?
Și îngerii proclamă: Cristos a înviat!

Iar undeva în umbră, fugind prin coridoare,
Cu sulițele rupte, în groaza cea mai mare,
Soldații de le groapă se-adună la palat,
Îi spun și lui Caiafa: Cristos a înviat!

Împiedicați în ciucuri și-n grele patrafire,
Aleargă marii preoți întorși pe dos în fire,
Mânia li se-arată în glasul tulburat:
"Auzi ce se vorbește, Cristos a înviat!"

Cu fața-n palme Simon e prins de remușcare,
Și-n vremea când el plânge, chiar Domnul îi apare,
Îl mângâie-n tăcere și stă cu el la sfat,
Și Petru știe sigur: Cristos a înviat!

Iar seara când se-adună apostolii cu frică
Și ușile-s închise, și nu știu ce să zică,
Deodată, iată, Domnul, cu ei ca altădat';
Și-atunci cu toții strigă: Cristos a înviat!

Amin.