Ghetsimani

Sub greul nopții, cerul se-nfioară,
Și lacrimi roșii curg pe-un trup zdrobit,
Un strigăt sfâșie-n adânc de seară:
„Părinte-al Meu, de este-ngăduit…”

Măslinii plâng sub vântul de durere,
Iar somnul peste-ai Săi se-așeză lin,
Dar El rămâne singur, în tăcere,
Luptând în rugă pe pământ străin.

„Să treacă, Doamne, cupa cea amară,
Dar voia Ta în veci, și nu a mea!”
Și cerul se deschide ca o scară
Coboară îngeri, mângâierea Sa.

Atâta vină strânsă peste veacuri
Apasă greu în ceasul cel mai crunt,
Și simte iadul clocotind sub lacrimi,
Dar stă supus, smerit, până la mormânt.

Și iată-I fața udă de sudoare,
De sânge stropi ca roua au căzut,
Un Miel zdrobit de-o tainică lucrare,
Purtând osânda lumii de demult.

În noapte vin cu torțe, felinare
O ceată grea, cu suliți reci de fier,
Și Iuda poartă semnul de trădare:
Sărutul care vinde-un colț de cer.

Se lasă prins de mâini nelegiuite,
Ca Mielul blând ce merge la tăiat,
Căci jertfa Lui în cer fusese scrisă,
Din veșnicii, de Tatăl Împărat.

O, Ghetsimani, grădina agoniei,
Aici începe drumul spre Calvar,
Și tot pământul vede-n veșnicie
Cum dragostea răzbate prin amar.

Acolo-n ceasul cel târziu al nopții
S-a frânt povara lumii de păcat;
Și biruința crucii, și a morții,
În Ghetsimani întâi s-a arătat.

Dany Căpătan