Fariseul şi tâlharul

Fariseul şi tâlharul

Trăia-n Israel odată
Un băiat, orfan de tată.
Iar mama, de-atâta greu
Şi-a uitat de rostul său
Ce i l-a dat Dumnezeu.

Şi-a lăsat fiul să crească
Fără grijă părintească
Prin străini, cum s-o putea
Şi-apucă pe-o cale rea
Far'-a şti ce-i dragostea.

Dar într-o casă bogată
Şi cu mamă şi cu tată,
Trăia în acelaşi sat
Viaţa bună, un băiat
Frumuşel şi dezgheţat.

Ducea viaţă-mbelşugată
Şi nu i-a lipsit vreodată
Ceva, din tot ce-şi dorea,
Căci familia-i dădea
Toată atenţia sa.

Şi l-au dat la şcoli înalte
Ca să aibă-n viaţă parte
De tot ce-i bun şi frumos.
Chiar să fie credincios
Învăţase bucuros.

Şi când s-a făcut om mare,
Preţuit de orişicare,
A ajuns un învăţat
Fariseu înverşunat,
Cunoscut şi respectat.

Ce vom zice? Foarte bine!
Doi băieţi, două destine.
Primul, cel lipsit de har,
Cunoscu al vieţii-amar
Şi ajunse un tâlhar.

Iar cel ce-a avut de toate,
Ajunse-n cercuri înalte.
Viaţa-i uneori aşa,
Ne duce unde vrea ea,
O trăim cum vom putea.

Însă nu ştim niciodată
Cum va fi ea încheiată.
Aşa a fost cu cei doi;
Viaţa i-a adus apoi
Împreună, într-o joi,

În ziua cea mai amară
Când mai-marii-L judecară
Pe renumitul profet
Isus, cel din Nazaret
Şi dădură un decret

Prin care L-au dat la moarte
Învinuindu-L de toate
Relele ce-au inventat
Deşi El i-a vindecat,
I-a hrănit, i-a învăţat

Cum nimeni n-o mai făcuse.
El o nouă lege-aduse
A dragostei, a dreptăţii,
Adevărului, vieţii,
Binelui şi libertăţii.

Însă nu-i deloc dreptate
Când rău-i stăpân în toate.
Marele Sobor a dat
Verdictul: “E vinovat,
Proorocul cel lăudat!

A zis Templul că-l dărâmă
Şi că n-o să mai rămână
Piatra pe piatră din el,
C-o să fie un macel
În întregul Israel.”

Şi L-au condamnat la moarte
Pe Cel sfânt şi bun în toate.
L-au bătut, L-au schingiuit,
L-au scuipat, batjocorit
Şi apoi L-au răstignit.

Dar în faţa crucii Sale,
Din pestriţa adunare
Se-auzea un glas mai gros:
“Dă-te de pe cruce jos,
Dacă zici că eşti Hristos!

Mântuieşte-te pe Tine,
Ţie însuţi fă-Ţi un bine!”
Ştiţi al cui glas răsuna?
Fariseul blestema
Cu toată puterea sa!

Băiatul de altădată,
Admirat de lumea toată!
Era mai-mare-n Sobor
Şi spusese tuturor
“Mai bine-un singur omor,

Decât tot neamul să piară!”
Şi se-ntărâtase iară
Când văzu că plâng femei
Şi şuşotesc vreo doi-trei
Că-i strâmbă legea la ei.

Dar Hristos nimic nu spune,
Doar murmur-o rugăciune:
“Iartă-i Tată, ei nu ştiu
Că sunt singurul Tău fiu,
Dumnezeule, Cel viu!”

Ruga Sa, o auzise
Tâlharul, ce făptuise
Multe rele-n viaţa sa.
Da, acel orfan era,
Ce-apucase calea rea!

Răstignit şi el fusese
Pentru relele imense
Pe care le-a făptuit
Ca tâlhar nelegiuit
Şi-şi zise: “Eu am primit

O plată după dreptate,
După multele-mi păcate!
Dar acest neprihănit
Cu nimic nu a greşit.
Nu-i drept a fi răstignit!”

Fariseul şi tâlharul
Faţă-n faţă-au stat cu harul.
Oricare din ei putea
Sufletul a şi-l salva
Fiindcă Hristos Se jertfea

Murind pentru fiecare.
Puteau căpăta iertare
Pentru orişice păcat.
Cine crede, e salvat.
Domnul pentru toţi s-a dat!

Cei doi, întâlnit-au harul
Dar l-a primit doar tâlharul!
Fariseu-nverşunat
A rămas tot în păcat,
Cu lanţul urii legat.

A gândit că-i merge bine
Şi că-n lume, orişicine
Are de ce-l admira
Şi el face doar ce vrea,
Că-i puterea-n mâna sa!

Dar vine-un timp pentru-oricine
S-aleagă-ntre rău şi bine.
De-ai greşit în viaţa ta,
În necredinţă nu sta!
Pân’ la urmă, va conta

Starea ta cea sufletească
Ce-ar putea să-L răstignească
Pe Fiul lui Dumnezeu
Dacă ai un cuget rău
Şi vrei doar binele tău.

Însă dacă rău îţi pare
Pentru greşelile tale,
Ca tâlharul poţi să spui!
Care zis-a Domnului,
Văzând suferinţa Lui:

“Aminteşte-Ţi şi de mine,
Păcătosul, când la Tine
-'N împărăţie vei sta
Ca să domneşti pururea!
Iartă-mi, Doamne, vina mea!”

Domnul i-a văzut căinţa,
I-a apreciat credinţa
Şi i-a dat acest răspuns:
“Azi, vei fi cu mine dus
În raiul cel sfânt, de sus!”

Doamne, dă-mi şi mie harul
Să fac şi eu ca tâlharul,
Să regret păcatul meu,
Să nu fiu un fariseu
Prins în lanţul celui rău!