Elegie

— „Mai cântă, Magdalena, cântarea fermecată
ce-ţi flutură pe buze din noapte până-n zori.
Cântarea de iubire, atât de minunată
mai cânt-o Magdalena. Mai cânt-o înc-odată.

De ce stai tristă-ntr-una? De ce priveşti în zare
şezând lângă-un mormânt şi hohotind necontenit?
Te uită, Magdalena, migdalii sunt în floare.
Venit-a primăvara. Hai cântă, cântă iară!

Erai atât de blânda, de bună, de duioasă
încat venea chiar Domnul şi cei ce-L însoţeau
să caute-odihnă, pace în liniştita-ţi casă,
iar tu erai atuncea atâta de voioasă!

Atunci cântai iubirea, nădejdea, bucuria
cu atâta-nflăcărare, atât de minunat,
că amuţea prin ramuri chiar însăşi ciocîrlia
tot ascultând mirată, vrăjită, melodia.

De ce dar taci acuma? De ce stai tristă oare?
Mi-e dor de-a ta cântare, de voioşia ta.
Priveşte în grădină. Ce timp frumos cu soare!
Hai, cântă Magdalena. Tăcerea ta mă doare".

— „O, cum să cânt iubirea când Mirele-mi divin
e mort. Nu, niciodată eu nu voi mai putea
la sfintele-I picioare să plâng şi să suspin,
s-ascult... să cânt voioasă... să uit al vieţii chin.

O, cum să cânt când mort e tot ce-am avut mai sfânt,
unica mea nădejde şi rostul de a trăi.
E moartă bucuria ce-aveam pe acest pământ.
Mi-e inima zdrobită. Cum vrei dar, iar, să cânt?

...Să cânt? Ei bine, iată. Din nou eu voi cântă,
de-ţi place-a mea cântare şi-o vrei cu orice preţ.
Dar fiecare vorbă, să ştii, mă, va costa
un strop de sânge roşu ce-ncet va picura

din inima-mi rănită, din trupul meu cel frânt
şi picura-vor lacrimi atât de dureroase
cum varsă omul numai pe-al dragostei mormânt.
Prietene, ascultă, din nou eu am să cânt;

...A fost, ca niciodată, o Fiinţă minunată
cum n-a mai fost pe lume, cum nu s-a mai văzut
şi m-a iubit pe mine, mi-a dat iertarea toată
chiar mie... Magdalenei... fiinţă întinată.

Si ceea ce niciunul, nicicând, n-a fost în stare —
să-mi schimbe a mea fire şi inima-mi cea rea —
făcut-a El, slăvitul, cu dragostea-I cea mare.
Schimbat-a mătrăguna într-o gingaşă floare.

O, dragostea-I cea mare! O flacără divină
ce-mi lumina cărarea şi îmi dădea puteri
să lupt cu viaţa stearpă şi de minciuna plină S-a dus...
S-a dus de-a-pururi şi n-o să mai revină.

Deci, s-a sfârşit cu mine. Căci ieri am îngropat
Iubirea, Adevărul, Lumina, Bucuria.
Nădejdea de o clipă ce m-a transfigurat
în cripta tristă, rece — aseară — am culcat.

Prietene, vezi bine, n-am nicio îndreptăţire
să mai trăiesc pe lume, iubirea s-o mai cânt.
Azi biata Magdalena, trăieşte în neştire.
Se stinge-ncet de jale, de dor şi de mâhnire.

Si-acum, te du în- pace. Cu mine s-a sfarşit,
Zadarnic păsărele în ramuri ciripesc,
zadarnic firea toată cu muguri s-a gătit,
cântarea Magdalenei, pe veci, s-a isprăvit.