Duminica Invierii

Dorm străjeri, dorm bătrâni, chiar și preoți de seamă,
Doarme tot orașul dus, fără nici un fel de teamă.
Doar natura se trezește și măslini tot foșnesc,
Iar un pârâiaș alături, cântă lin, prietenesc.

Se începe a ivi zorii zilei cu răcoare,
Iar mirosul florilor, răspândesc a lor splendoare.
Și natura-n taina ei, prevestește dimineața,
Cade roua pe pamânt, se ridică încet ceața.

Când deodată o lumină, sar pecețile departe,
Chiar și piatra ceea grea, s-a mutat mai într-o parte.
Căci Acel ce este Viață, biruita moartea grea,
Și-Anviat după Scripturi în toată puterea Sa.

Martoră a fost natura, la momentul învierii,
O vedea poate si "omul", dacă nu fugeau străjerii.
Boldul morții a fost frânt, de-acum pe todeauna,
De Isus Regele Sfânt, chiar de spini i-a fost cununa.

"Înviere", ce cuvânt, ce divină sărbătoare,
E ceva care putem, ca să ținem în noi oare?
Deci să spunem la oricine, și oricând cu adevărat,
Plini de-o bucurie sfântă," AZI CRISTOS A INVIAT"!