Din dragoste prea mare

Din dragoste prea mare pentru omenire,
Isuse scump, slava cerească ai părăsit,
Ai venit pe pământu-acesta ca să pătimeşti,
De omenire, Fiu de Dumnezeu, să fii dispreţuit.

Oameni-ar fi vrut ca- nfăţişarea Ta să fie
Cum ei, în mintea lor, şi-ar fi închipuit,
Dar, oricât au căutat, n-au găsit frumuseţe
Şi mulţi, din cei prezenţi, Te-au părăsit.

Totuşi, Tu suferinţele noastre le-ai luat
Şi, pentru noi, ai fost atât de pedepsit,
Dar noi, în răutatea noastră, am crezut
Că eşti de Dumnezeu Tatăl smerit.

Dar Tu, Isuse, ai fost străpuns pe cruce
Pentru păcatul nostru, ai fost zdrobit,
Pedeapsa noastră ai luat-o asupra Ta
Şi pacea Ta, prin Tine, noi am dobândit.

Am rătăcit cu toţii drumul drept,
Eram ca nişte oi pierdute în pustie,
Fiecare om mergea pe drumul lui
Şi de Tine nimeni nu voia să ştie.

Ca un miel blând ce este junghiat
N-ai deschis gura, când ai fost asuprit,
Ai răbdat în tăcere ca de oameni
Să fii scuipat, bătut şi batjocorit.

Groapa Ta a fost între cei răi
Şi mormântul Tău cu cel bogat,
Nu s-a găsit nici o nelegiuire-n Tine
Şi, în viaţa Ta, n-a fost nici un păcat.

Dar, după ce Ţi-ai dat viaţa ca jerfă
Şi ai murit pentru-al nostru păcat,
Te-ai bucurat, Isuse şi ai putut vedea
Mulţimi de oameni care Te-au urmat.

Şi am fost şi noi în mulţimea aceea
Ce jertfa Lui sfântă am acceptat,
De aceea azi strigăm cu mare bucurie:
"Slavă lui Isus, Mielului înjunghiat!"