De-a lungul istoriei

De-a lungul istoriei (poezie creștină)

Oh, tu soare, și tu, lună,
Dar și mândre stele mii,
La câte vieți ați luat voi parte,
Ați fost martori de departe!

Și la nunți, și la logodne,
Și la nașteri de copii,
Ați adus doar strălucire,
Ați luminat pe cei vii.

Prezente ați fost, stele nemuritoare,
La atâtea basme și povesti
De dragoste îmbătătoare
Cu mirosul unic, de pământeni.

Dar cum să pot, dragi felinare,
Ce umpleți cerul infinit,
Să nu vă amintesc eu, oare,
Că la suferințe zdrobitoare,
Ați luat parte fără să doriți?

Ați păzit soldații triști,
Loviți de valurile vremii.
Ați văzut oameni măreți,
Înfrânți în războiul lumii.

Voi ați vegheat, tainic, somnul,
Atâtor copilași orfani,
Ce n-au avut părinți alături
În atâția ani și ani.

Și pe cei loviți de valuri,
De foamete sau chiar de boli,
De urgiile aprinse, ce-aduc apele șuvoi,
I-ați privit cu greu, voi aștri.

Doar știați ce-o să se-ntâmple,
Cu durerea-n a lor cale
Cum avea să îi sfărâme
Și să-i piardă fără urme.

Ați privit cu disperare
Și pe oamenii cei rai,
Care neștiind efectul,
Au nesocotit mereu,
Pe bunul vostru prieten,
Pe Pământ, locașul meu.

Ați fi vrut sa alinați,
A lui întristare mare,
Dar ați fi putut voi, oare,
Pe oameni să ii schimbați?

Ei nu se gândesc la alții,
Nici la semeni, nici la frați.
Vor să aibă masă plină,
Casă, hrană și mașină
Și haine numai de firmă.

Nu le pasă de sărmanii,
Ce-s vecinii lor de ani,
Dacă au ce să mănânce
Ori de au ce să îmbrace.

Nici de fii lor micuți,
Care umblă doar desculți
Și în școală n-au călcat,
N-au avut de îmbrăcat.

“Dar din dar se face rai”,
Doar la unii e valabil,
Căci nu se poate să oferi
Ceea ce în suflet n-ai.

Când mintea le este plină
De afaceri și de bani,
Nu au ochi și pentru alții,
Ce ar mulțumi în rugă
Doar ca pâinea să le-ajungă.

Să-i lăsam pe acești oameni,
Oricum n-au timp să asculte,
Nici n-ar încerca vreodată
Să iubească, să se schimbe.

Să privim plini de uimire,
La ce s-a întâmplat odată,
Într-o vreme-ndepărtată,
Prin a lui Isus jertfire.

Într-o țară neînsemnată,
În țara lui Israel,
Cineva murea pe cruce,
Făr' păcat, far' de greșeală,
Fără strigăt, ca un miel.

Avea fața cea mai blândă,
Mai frumoasă dintre oameni,
Și o frunte însângerată
De-o cunună de mari spini.

Priveai, tu soare luminat,
L-al tău Creator, l-al tău Împărat,
La cuiele ce palmele I-au sfărâmat...
Întregul scenariu îl priveai înfricoșat.

Cu acele mâini, atâția vindecase,
Pe orbi, pe șchiopi, ce i se închinase.
Chiar și de lepra, El i-a tămăduit,
Pe cei ce-acum Îl voiau răstignit.

Nici ție nu-ți vedea să crezi atunci,
Cât pot oamenii să fie de cruzi,
Cu Cel ce le făcuse numai bine,
Ce le dăduse apă și pâine
Și niciodată nu îi lăsă flamânzi.

Aşa că ai decis, tu, frumos soare,
Să te oprești din a mai străluci,
Când L-ai văzut pe Cel mai mare Rege
Pe cruce, cum sufletul îşi dărui.

Era un tablou prea greu de privit,
Când cei din mulțime priveau mulțumiți,
Cum Veșnicul Domn muri răstignit.
N-ai mai putut, soare, să vezi și te-ai oprit.

Ți-ai întors fata, iar întunericul a simțit.
Cerul a plâns când Domnul a murit.
Şi-atunci au înțeles oamenii, oare,
Pe cine au învinuit?

Tăcerea s-a lăsat și spaima i-a cuprins
Pe cei ce-înainte credeau c-au învins
Prin moartea Acelui ce pe toți ne-a salvat
Și viața ne-a dat, cea nemuritoare.

El a înviat în ciuda tuturor,
Și-atunci, tu soare,
Ai strălucit pe infinitul cer.
Punând în suflete speranță
Și alungând valul de ceață,
De pe ochii întregului popor.

El a învins dușmanii cei de seamă:
Păcatul, moartea, dar și pe satan.
A dat bătălia, acol' pe Golgota,
Şi-a biruit tot ce-a apăsat pe oameni atâția ani.

Acum, tu soare, tu lună
Și mândre stele mii
Din multele vieți la care ați luat parte,
E vreuna ca a Lui, de departe?

Răspunsul îl știu, căci e simplu,
Ca Isus altul nu va mai fi.
El, biruitor peste toate,
'Si-așteaptă urmașii sus, în veșnicii.
Amin