Cu Domnul spre Golgota - I

Joi...
și plânge vântu-n frunza de măslin cu umbra deasă
e așa de tristă-acuma noaptea asta dureroasă!
O povară făr-de-margini parcă apasă toate cele
trist suspină râul Chedron
plâns înlăcrimat sub stele...
În grădină, sub cupole de măslin și palmier,
în genunchi, cu ochii-n lacrimi sta Isus privind la cer:
"Tată, dacă-i cu putință depărtează-Mi suferința
totuși nu cum vreau Eu fie, ci precum ai Tu voința"...

Și-n sudoarea cea de sânge rugăciunea I se curmă
ah, e greu păcatul lumii, cu mii de ani în urmă
și cu mii de ani nainte, marea vină-a omenirii
cere-ntreagă-acuma prețul mare-al Jertfei ispășirii.

Lacrimi și sudori de sânge
multe se preling la vale
câte nu răscumpără-astăzi plânsul suferinței Sale!
Ucenicii dorm sărmanii, L-au uitat pe-nvățătorul
iar prin noapte,
cu tâlharii,
vine Iuda vânzătorul.

Vineri...
zori de zi... și-acei ce-I strigaseră "Osana"
Îl loveau acum cu pumnii la Caiafa și la Ana
Farisei, soldații, gloata: și din față și din spate
Îi cer moarte-n gura mare: "Răstignește-L Pilate!"

Soare, arșiță... și Crucea se împlântă-adânc în umăr -
este greu păcatul lumii, fărdelegea fără număr.
Te cutremuri: tras de funii, prin loviri,
cu crucea-n spate
Dumnezeu ridică-osânda omenirii vinovate.

Miez de zi... Golgota geme azi sub cea mai grea povară
răcnet răgușit de ură -
două cruci se ridicară
cuie,
funii,
scări,
și-ntr-una tot mai greu ciocanul pică -
între doi tâlhari pe culme, altă cruce se ridică.

La picioare ucenicul și cu mama plâng de jale,
undeva, legat de-o creangă, Iuda spânzură la vale...
cerul se îmbracă-n noapte
totul prinde să se-nfioare...
Pe Golgota cu tâlharii Dumnezeu pe cruce moare.

Sâmbătă...
și norii-n fulger gem pe vârful Căpățânii
spre mormântul trist se-ndreaptă arhireii
și bătrânii...
și pecețile pe piatră le aștern cu-ngrijorare
poate-acuma o să aibă, în sfârșit, o sărbătoare!

Ucenicii-n deznădejde plâng cu greu îndurerarea
mai amar ca toți își plânge încă Petru lepădarea.

La mormânt de două laturi stau de strajă păzitorii
prin cetate fără grijă chefuiesc răstignitorii
fericindu-se căci iată e-n mormânt "Răsculătorul"
La Caiafa-n veselie și în cântec e Soborul
Inima li-e mulțumită, împlinită li-e plăcerea
- Numai ceva tainic spune: se apropie-nvierea! ... Este noapte încă... cerul e senin și plin de stele
Petru undeva mai plânge amărât cu lacrimi grele...
la mormânt glumesc soldații,
luna scapătă spre mare,
Dar deodată-un fulger cade,
flăcări tot văzduhul pare,
și-mbrăcat în foc de soare
un arhanghel se coboară
zbor pecețile-ntr-o parte,
piatra-n altă parte zboară -
ca trăsniți cad păzitorii tremurând pierduți de frică:
- cu Isus Biruitorul viața nouă se ridică!

E mormântul gol, căci Domnul înviat-a cu mărire
ne-a schimbat întunecimea pe vecie-n strălucire,
A-nviat Mântuitorul pus alăturea cu furii
s-a-mplinit în clipa asta, taina scriselor Scripturii.
Fost-a judecat de lume,
Cruce grea I-au dat să poarte,
cuie I-au bătut în palme,
omorâtu-L-au cu moarte,
pus-au lespede deasupra, pusu-I-au peceți în cale, -
Însă n-au putut s-oprească slava învierii Sale.

Câți nu s-au luptat de-atuncea
să-L îngroape sub vreo glie
și pecețile să-I pună iar deasupra, pe vecie?
- Însă chiar de-a fost pe Cruce
și-apoi pus sub piatra rece,
chiar de-au început călăii plini de fala a petrece,
- când ei nici nu gândeau
atuncea au rămas cu toți de-ocară:
de sub lespezi Răstignitul a-nviat ieșind afară.

Au fost mulți și fi-vor încă cei ce să-L omoare cată,
dar închis să-L țină nimeni n-o să poată niciodată,
că nu-i om
și nici putere să-L îngroape pe vecie
El, Isus Biruitorul,
biruie în veci și-nvie.