Crucificatul

CRUCIFICATUL
Pierdut… aud mereu în mine
Acelaşi glas cum mă străpunge,
Chinul poverii mă înfrânge,
Sunt vinovat, pierdut ştiu bine,
Şi voi plăti curând, cu sânge!

Sunt înrobit, legat în lanţuri
Şi nu-mi pot uşura strânsoarea,
Mi-e tot mai strâmtă închisoarea,
Iar sufletul mi-e plin de şanţuri,
În care zace delăsarea!

M-a prins în mrejele-i deşarte
Păcatul, iar acum sunt sclav.
Condus de patimi şi bolnav,
M-a afundat tot mai departe
Pe drumu-i straniu şi mârşav…

Ce ademenitor odată
Era seducătoru-i glas,
Când am decis doar un popas
Să fac pe calea lui ciudată.
Şi-apoi un pas… şi înc-un pas…

Iar azi sunt rob, fără putere
Şi mă apasă jugul greu.
Plângând, eu mă gândesc mereu
La nemiloasa lui putere
Al cărei sclav vândut sunt eu.

Mi-aştept în linişte sentinţa.
Ascult, din temniţa murdară,
La forfota ce umbl-afară
Şi crunt îmi tremură fiinţa,
Călăul când o să apară…

Aş vrea s-amân această clipă.
Şi mă întorc, cu gândul frânt,
În alte vremi, să uit ce sunt.
Şi amintirea se-nfiripă
Când eram liber pe pământ…

Cât de curat mi-era veştmântul,
Ce aer proaspăt respiram,
În mări de soare mă scăldam,
Cuvinte dulci şoptindu-mi vântul,
În veselul său cânt pluteam...

Apoi, cum au trecut şi anii,
Eu am crescut, şi am aflat
Că orişiunde am umblat
Pândeau din umbra mea duşmanii,
Şi m-am lăsat împresurat!

M-au rătăcit prin reci tenebre...
Sperând că-mi voi găsi alinul,
Curând am înghiţit veninul
Plăcerilor pustii şi negre,
Unde mi-am înecat suspinul...

Ştiu, nu mai am nici o scăpare,
Sunt condamnat! Nu e un vis.
Şi-n chinul meu de nedescris
Aştept… funestă aşteptare,
Aştept să mor, să fiu ucis!

Ştiu ce pedeapsă mă aşteaptă,
Căci am văzut cu ochii mei
Cum se-nălţase printre ei
O cruce, falnică şi dreaptă,
Cu stâlpii încordaţi şi grei.

Am mai văzut şi o cunună,
Dar nu din lauri ci din spini,
De ură şi mânie plini!
Ei vor pe capul meu s-o pună,
Să fiu hulit între străini.

Şi-apoi piroanele tăioase,
Când le-am văzut, am înlemnit.
Şi-n palme parcă le-am simţit
Zdrobindu-mi carnea, nemiloase,
Brăzdându-mi trupul ţintuit!

Şi asta n-a fost tot. Ostaşul,
Ce suliţa în mană-şi strânge,
Tot sufletul în mine plânge,
Ştiind că el va fi făptaşul
Ce coasta mea o va străpunge!


Jos la pământ e pregătit
Murdar şi josnic, un burete.
Pus e acolo să aştepte
Momentul chinului cumplit,
Să-mi dea oţet, de-mi va fi sete!

Nu vreau să mor! Îmi plânge duhul...
Nu vreau să beau acest pahar!
Merit să mor ca un tâlhar,
Dar mi se-ntunecă văzduhul
Când ştiu cât este de amar…

Da, asta-mi este osândirea.
Aud un zgomot… au venit!
În depărtare-un scârţâit
Mă face să îmi simt pieirea...
Şi toate-n mine-au amuţit.

S-a terminat, orice aş face.
Uşa celulei s-a deschis,
Sunt scos din lanţuri şi împins
Şi ştiu că de acum încoace
Voi îndura chinul descris...

Dar ce ciudat… Unde-i coroana?
Unde e lemnul crucii grele?
Piroanele, unde-s şi ele?
Şi lancea ce-mi va face rana,
Şi biciul suferinţei mele?!

De ce nu mă batjocoriţi?
De ce nu mă scuipaţi cu ură?
Călăii mei oare se-ndură?
Nu vor fi chin şi suferinţi,
Nu voi trudi peste măsură?

Nu va mai fi nici răstignire?
Am fost eu oare graţiat?
Şi îmi răspunde un soldat:
„Va fi şi cruce şi pieire,
Dar altul va fi morţii dat!”

Un altul? Norocos destin…
Atunci sunt liber? Pot să plec?
Dar totuşi, vreau să înţeleg
Ce a făcut acest străin,
Să-ndure chinul meu întreg?

„Ce a făcut? Nu ştiu prea bine.
Pe când ţineam cu toţii sfatul
Cum să ucidem condamnatul,
S-a îndreptat încet spre mine
Zicându-mi: ”

E vinovatul El? Ce bine!
Cândva, demult am renunţat
Să sper c-aş fi eliberat
Din groaznica întunecime,
Fără să fiu crucificat!

Să umblu liber prin cetate
Şi să respir miros de flori,
Să văd şi cer şi munţi şi nori;
Îmbrăţişat de libertate,
Gustând din dulcii ei fiori...

Sunt liber, sunt un om bogat!
Pot merge oriunde doresc,
Pot să mă bucur că trăiesc!
Casa îmi pare un palat,
Şi străzile parcă-mi zâmbesc!

Dar, ce-i această îmbulzeală
De oameni, adunaţi în gloată?
Parcă-i acolo lumea toată...
M-apropii şi eu cu sfială,
Să văd mai bine, ce aşteaptă?

Şi văd… un om întins pe-o cruce,
Piroanele şi o cunună,
Şi suliţa ce-o să-L răpună,
Pe drumul morţii se va duce…
Şi faţa Lui, atât de bună!

„Să fie răstignit! La moarte!”
Aud în jurul meu mereu.
Îmi simt pe umeri capul greu…
Dar gloata strigă mai departe,
Şi-am început… să strig şi eu!

Strigam cu toată răsuflarea,
Şi am hulit şi L-am scuipat!
Dar, când o clipă m-am uitat
În ochii ce-nfruntau vâltoarea,
Citeam acolo: „Te-am iertat!”

Un tremur surd mă împresoară,
Cutremurat mă înfior…
Ascult mânia din popor:
El a fost condamnat să moară!
Iar eu sunt cel ce Îl omor!

Ştiind prea bine că păcatul
E doar al meu, iar El mi-l ia…
Nu pot odihnă a avea
Ştiind că eu sunt vinovatul,
Iar El îmi poartă crucea mea!

Dar ce să fac? Să strig spre gloată
Că e al meu păcatul tot?
Dar, de voi face-aşa socot
Că voi purta osânda toată…
Şi este mult prea greu. Nu pot!

Şi am plecat, fugind departe…
Deşi ştiam, sunt vinovat
Şi n-am fost eu crucificat!
Azi, veşnicia ne desparte,
Dar ştiu atât: că m-a iertat!

Acum, m-a dezrobit păcatul.
Sunt liber, temniţa-i un vis.
Cu ea odată mi-a deschis
Şi inima, Crucificatul,
Şi numele în ea şi-a scris!

Am înţeles cum crucea Sa
Plăteşte preţul mântuirii,
Căci dându-se pe El pieirii,
A luat nu doar pedeapsa mea,
Ci vina-ntreag-a omenirii!

Tu ai murit în locul meu,
Isuse, eu te-am răstignit.
Tu pentru mine te-ai jertfit!
Şi astăzi sunt, prin harul Tău,
Eliberat şi mântuit!