Christosul

A zilei strălucire se-ascunde scânteind
Şi tremurându-şi geana, amurgul lin coboară
Făclia ce din soare mai freamătă, pălind,
Clipeşte şi se stinge sub umbrele de seară

Şi-n liniştea-nserării ce mohorâtă pare,
A cerului podoabe sunt facle ce se sting
Luceafărul, pe boltă, azi nu se-aprinde tare,
Iar stele, mii de stele, în noaptea asta plâng

E noaptea întristării, un suflet doar veghează
Şi ochii-i sunt izvoare de lacrime fierbinţi
Nu-i nimeni sudoarea de sânge să i-o şteargă
Căci şi cei ce-L urmară, deoparte-s adormiţi…


Cu mâinile-I suave, ce-au vindecat dureri,
Cu ochii ce spre oameni privea cu-atâta drag,
El singur, plin de jale se-ndreaptă către Cer
Şi darnic, bate-n glie al stropilor şirag.

Un glas fără de vină străbate-n ceasul nopţii:
„Sunt plin de-amărăciune, Părinte iubitor,
De poţi, fă să nu gust paharul greu al morţii,
Dar totuşi, glasul tainic, Ţi-ascult împlinitor!”

Şi-n negrul întuneric, ce-apasă tot mai greu,
Un înger al iubirii coboară lin, pe-o rază,
Trimis este din ceruri, de-un Tată, Dumnezeu,
Să-L binecuvânteze pe cel ce-n plâns veghează.

Şi-nmănuncheate-n nimbul de-o sacră-nviorare,
A perlelor sclipire se mistuie pălind,
Căci fiinţa ce pluteşte-n văpăi scânteietoare
I-a presărat în suflet nădejdi din Cerul sfânt

Şi-atunci, privind în zare cu ochii duioşiei
Vedea bătrâni, ce vremea le-a nins în păr argint
Şi mame, ce plângând, în aşteptarea milei,
Spre cerul îndurării se uită, lâncezind,

Vedea cum, peste veacuri şi sufletu-ţi sărman
În valea umbrei morţii va face un popas,
Mereu lovit de valuri, căta-va un liman,
Dar către Ţara Păcii nu duce nici un vas

Şi nici un glas nu-l cheamă, vorbindu-i iubitor,
Tămăduindu-i rana, oricât ar fi să-l doară,
Că-n Ceruri nu e nimeni al lui apărător,
Iar pe Pământ, pustie, se-nalţă-o cruce goală.

E ceasul dăruirii, Christos îngenunchează
Altarul de jertfire-L clădeşte-apoi cu drag;
Făclia mântuirii aprinsă-atunci, veghează,
Iar raza ei sublimă conduce spre-al Său prag!

Deva, Martie 1963