Verdele etern

Verdele etern

Am vrut să ştiu ce spune pădurea
Cu foşnetul serii şi freamăt din zori,
Când vede aproape şi simte securea
Trezindu-i în ramuri nevăzuţi fiori.

Cu freamătul trist ca un cântec vechi
Şi foşnetul lin fiindu-i refren,
Îmi spune şoptit prin semne străvechi:
„Aştept cu răbdare un verde etern”.

Am mers şi la râu, până la izvor,
Să văd îi e frică de arşiţa verii,
Sub soare fierbinte şi pustiitor
Ce-i lasă în urmă domnia tăcerii? .

Mi-a răspuns tăcut, curgând înspre mare
Adunând lumina, darul dimineţii:
„Mai este puţin, aştept cu răbdare
Să curgă în mine, curând apa vieţii”.

Am privit la soare, la lună şi stele
Ce adună zile şi nopţi reci pe rând,
Să-mi spună secretul luminii din ele
Ce nu îl pătrunde al omului gând.

Şi toate-au răspuns de pe-naltul bolţii
Că au strălucirea doar pentru o vreme,
Pusă-n truda zilei şi-n odihna nopţii
Fiind oglindirea luminii eterne.

Am privit la om, făcut suflet viu
Din apă şi lut asemenea Lui,
Ajuns părăsit într-un loc pustiu
Orfan de Hristos, fiul nimănui.


Şi l-am întrebat: ”Unde ţi-e credinţa
În Cel ce-a murit ca tu să trăieşti,
Apoi a-nviat având biruinţa
Ca tu să-L alegi, la El să priveşti”? .

Şi el a răspuns:

„Cum pădurea-aşteaptă verdele etern
Să aline frunza cu foşnet duios,
Aşa voi cânta al slavei refren
Dorindu-mi răsplata celui credincios.

Cum aşteaptă râul, în el apa vieţii
Să ude etern verdele pe mal,
Aşa vreau lumina, darul dimineţii
Să văd cum îmbracă marea de cristal.

Cum soare şi lună sărută pământul
Torcând firul vieţii şi durerea firii,
Astfel strâng în mine preţios Cuvântul
Pe Hristos ca soare al neprihănirii”.