Stelele cuvintelor

Stele cad, stele s-amână,
Stele-n noapte se îngână
Dizolvându-şi vieţile-n
Toate dimineţile.

Stele albe în văpaie
Se împrăştie, se taie
Sub lama luminilor
Şi-adâncul fântânilor.

Stele mari şi nu chiar foarte,
Mijlocii şi depărtate
Dau neliniştirile
În toate iubirile.

Stele ard, stele s-adună
Încleştate-n jur de lună
Ţes spuma scânteilor
În ochii femeilor.

Stele bat, stele lucesc
Şi în noapte împletesc
Crucea-nsinguratului
În pieptul bărbatului.

Ce îl doare şi-l tresare
Că nu are ce nu are:
Liniştirea dorului,
Fericirea zborului.

Ea - femeie, el – bărbat
Rugăciuni au ridicat
Că-i cheamă cuvintele
Să atingă sfintele.

Ea îi mângâie vederea
Dragostea lui şi puterea
De stă-n mana cântului
Pe faţa pământului.

El nevasta şi-o ridică
Ca pe-un pui de rândunică
În blâdeţea ziselor,
În vâltoarea viselor.

Să rămână copiliţă
În cuvântul de Credinţă,
Să-i piară durerile,
Să-i cânte visările.

Dar ea cade, cade, cade
Ca şi steaua care arde
Că-o doboară clipele
Şi-i sfarmă aripele.

Din fărâmituri de aripi
Copilaşi micuţi ea are
Ca tăria razelor,
Jingăşia brazilor.

Ei în ceruri se avântă
De la maica lor cea frântă
Să le dea odoarele
Luna şi cu Soarele.

Stele de la mamă, tată
Îndrumările le-arată
Şi-i strigă cu zările
Binecuvântările...

Stele cad, stele se-nalţă,
Stele ard, stele rămân...
V-aţi aprins azi de la Viață
Peste-o viaţă de român.