Haina de nuntă

De Mântuitor grăită, pilda nunţii din Scriptură,
Străbătând a lumii veacuri, a trecut din gură-n gură.
Mai întâii ai Lui apostoli, apoi mii şi mii de clerici
Au rostit-o la răspântii, au citit-o prin Biserici,
Au cântat-o-n Evanghelii, să primească fiecare,
Tânăr şi bătrân în viaţă, bun şi răul, mic şi mare,
Aurul înţelepciunii ce L-a dat Mântuitorul,
Grăind pilda cu Împăratul care şi-a nuntit feciorul.

Mii şi iarăşi mii de oameni, vieţuind, au stat s-asculte
Pilda lui Isus, în sine cu înţelesurile-i multe;
Însă oamenii-ascultând-o, au făcut ce fac într-una,
Primind razele de soare, razele ce le dă luna,
Binele ce li-l dă apa, - fie mări, fie izvoare,
Sau mireasma-mbătătoare ce le-o dă suava floare,
Căci aceasta: fie apă, fie soare, fie lună,
Fie floare miresmată, - toate vor ceva să spună
Dar câţi oameni, privind Cerul cel cu soare, lună, stele,
Şi pământul cu-ale sale, înţeleg ce le spun ele?

Căci şi-acestea spun o pildă cu-înţeles adânc, de taină,
Şi de-o nuntă unde omul va să aibă-anume haină
Nunta - o viaţa ce pământul poate da cu-întreaga-i sevă,
Precum nunta era Viaţa ce trăiau Adam şi Eva,
Nuntă însă pentru care - dezbrăcat de-a vieţii tină,
Omul trebuie să poarte haină albă, de lumină,
Haină care tuturora o dă Cerul ca s-o poarte
Pe pământ până la Nunta cea cu Viaţă făr-de moarte!

Haina-aceasta pentru nuntă, fericiţi au fost purtat
În Eden întâii oameni pân-a nu se fi-ntinat,
Dar ei au pierdut aceasta, îmbrăcându-se-n alt port
Ţesut tot cu măiestrie-n de-ntuneric fir de tort.
Meşterul fiind Satana ţesător de-asemeni strai,
Pierzând cei ce-au vrut să-l poarte, dreptul vieţuirii-n Rai!

Haina nunţii despre care spune pilda lui Isus,
E ţesută din lumina sorilor cei mai de sus,
În război ce ţese raze. Cercuit de-un curcubeu,
Şi la care stă să ţeasă Însuşi Sfântul Dumnezeu!

O asemeni ţesătură nu se strică, nu se rupe,
Şi pe veci împodobeşte un potop de pietre scumpe!
O asemeni haină scumpă a purtat şi Lucifer,
Până l-a-ntinat trufia şi-a fost prăbuşit din Cer.

Ea e haină despre care lui Ioan în gură-i pune
Chiar Isus a Lui cuvinte ce-n Apocalipsa-i spune:
...Să-mbraci haină de lumină ca să nu se dea pe faţă
Goliciunea de ruşine care-ai îmbrăcat-o în viaţă.
Cel ce biruie păcatul - din virtuţi făcându-şi salbă,
Va umbla la fel ca Mine îmbrăcat în haină albă!

Celor cari în sac se poartă, celor trişti şi apăsaţi,
Să le dărui haină albă şi cunună de-împăraţi;
Să petreacă-n bucurie între îngeri şi-ntre sfinţi,
"Sad", al Domnului să fie - neprihanei trebuinţi,
Să slujească "Celui Veşnic", spre a Lui slavă-n veşnicie,
Toţi, de apăsări să uite şi de plâns să nu mai ştie!

Haină ce-n Eden purtând-o mai ‘nainte cei doi inşi,
Deşi goi, nu ştiu ce e: de ruşine-a fi cuprinşi:

Dar pe care s-o dezbrace prin păcat când au ajuns,
S-au văzut goi şi de-ndată Tatălui I s-au ascuns..
S-au văzut goi de lumină şi îmbrăcaţi deci amândoi,
Spre ruşinea lor de Tatăl, cu-al păcatului noroi!
Nu s-au ruşinat că goi sunt în a trupului lor piele,
Ci că erau goi de raze, goi de sori şi goi de stele!

Iată-n ce fel vrea împăratul pilduirii, care-nfruntă
Pe cel ce, venind la nuntă, nu era-n veşmânt de nuntă
(Că-n vechime, împăraţii, într-al nunţilor avânt,
Îmbrăcau pe toţi chemaţii la ospăţ în alb veşmânt.

Astfel că, la nunta pildei, unul a făcut păcatul
De-a nesocoti veşmântul tuturor dat de-împăratul)
După cei cuprinşi în pildă şi-n Eden, pe urmă, noi
Şi-n aşa veşmânt să mergem am vrea toţi în acea vreme
Când la nunta-împărătească să nu fie dat afară.
Şi-mbrăcat, ca şi Împăratul, pe aleile grădinii,
La ospăţ mergând, să fie tot asemenea cu crinii!

Nunta nu este departe. La cerescul Lui război,
Împăratul ţese-ntr-una haine albe pentru noi.
Cei ce şti-vor să se-mbrace pentru Nuntă deci cu ele,
Se vor îmbrăca cu soare, cu luceferi şi cu stele
Vor nunti-n afara vremii; vor bea Vinul Nemuririi;
Se vor veseli cum nimeni n-a mai fost în firea firii,
Rămânând mereu la Nuntă, ce fiind în veşnicie,
Duhul meu în lut nu poate nici s-o spună, nici s-o scrie!