Zdrobit de-al vieții cale

Zdrobit de-al vieții cale,
Spre ceruri azi alerg,
În față multe ziduri,
Se-nalță să nu trec.

Iubirea mă cuprinde,
Puteri să pot avea,
Un vis am... vreau cu Domnul,
La masă-n cer a sta.

Prin valea de suspine,
Pășesc tot mai grăbit,
Știu... dincolo de zare,
Mă-așteapt-al meu Iubit.

N-am teamă nici de umbre,
Nici de al nopții greu,
Căci candela mi-e plină
De Duh de Dumnezeu

O poartă se deschide,
E dincolo de prag,
Să văd a mea salvare,
Ce m-a primit cu drag.

Atunci, în haina albă,
Oftatul va pieri,
În țara fără lacrimi,
În veci voi locui.

Cu tălpi însângerate,
Pe drumul îngustat,
Urc muntele credinței,
Spre locul cel curat.

Mă dor adesea pașii,
Căci sunt făcut din lut,
Dar harul Tău, Stăpâne,
E singurul meu scut.

Când negura se-ndeasă,
Și nu mai văd cărarea,
Din mii de gânduri negre,
Mă scoți, căci ești salvarea.

Nu-i noapte-atât de lungă,
Nici munte-atât de nalt,
Să nu-l pot trece astăzi,
Cu Domnul, dintr-un salt.

​Furtuni lovesc în mine
Și vânturi reci mă dor,
Iar ceața vrea să-mi fure
Al păcii scump decor.

Dar chiar de-i grea cărarea,
Și spinii mă rănesc,
Privesc spre veșnicie,
Nu vreau să mă opresc.

​Căci nu-i un drum din floare,
Ci-i drumul de Calvar,
Unde orice durere,
Se schimbă-n sfântul har.

Nu mă uit nici la groapa,
Ce cască-n fața mea,
Ci doar spre Mâna care,
Mă duce-n slava Sa.

M-apasă-n drum povara,
Și oboseala-mi cere,
Să pun un pic jos crucea,
Să caut mângâiere.

Dar ochii Tăi din slavă,
Îmi dau din noi puteri,
Să nu rămân în urmă,
Cu moartea pe cărări.

De-ar fi să cad pe cale,
De-aș fi de vânt răpus,
Voi ridica privirea,
Spre Golgota, în sus.

Căci nu-n a mea putere,
Eu voi ajunge-acasă,
Ci prin a Sa jertfire,
Atât de glorioasă.
Amin