Zărilor

Zărilor! ! ! !
Sunt cel ce astăzi strig adesea către zări, uneori le văd departe, peste văi întinse... mări, căci un timp ce-mi dă târcoale, parcă este-un timp oprit, și popasul lui mi-aduce, gust de mine nedorit.
Strig la ele-n disperare, mai în grabă ca să vină, căci a mea ființă este ea de dor de ceruri plină, este ea și de durere chinuită azi mereu, știu... de vor veni mai iute, va sfârși și greul meu.

Zărilor! ! !
Strig eu în zorii dimineții care vin, să veniți voi mai în grabă cu-alinare căci suspin, și suspinul este unul ce-i adânc obositor, aducând un cer ce este-acoperit întreg de-un nor.
Eu le chem adesea astăzi vreau călătoria mea, ea să fie pe sfârșite dar eu să sfârșesc în cea, care este infinită într-un veșnic infinit, unde nu există zare, căci nu este asfințit.

Zărilor! ! !
Strig eu întruna și-nspre ele azi privesc, cu-ale mele lacrimi grele tot le strig... nu obosesc, a lor raze să-ncălzească a mea inimă le chem, căci îngheață de durere, când eu în durere gem.
Știu... de vin ele mai iute, eu nimic nu voi simți, după ele vre-o durere, niciodată nu va fi, și aștept... aștept întruna, chear de e sfâșietoare, chiar de inima îmi rupe, clipa cea fără-ndurare.

Zărilor! ! !
Fiți pentru mine licărirea de sfârșit, când vă văd să am speranța c-acest timp nu e oprit, și să uit de frământarea ce o am mereu acum, care parcă nu mă lasă să văd capătul de drum.
Răsăriți pe-a mea cărare, ca să las în urma mea, asfințitul vieții mele cu durerea ei cea grea, zărilor... fiți voi acele, ce cu mine doar ve-ți fi, căci eu știu că-n voi... nu toate... ci chear tot se va sfârși.

Și în voi... voi fi acela care-i fără de trecut, al meu răcnet de durere, va fi-n voi un răcnet mut, frământarea care astăzi chinuie ființa mea, ea va fi în voi fiorul care mă va alina.
Căci în voi e doar culoarea, vieții fără de dureri, și a timpului ce este veșnic gol de frământări, zărilor... nu stați departe, mai aproape să veniți, nu vă-ndepărtați vre-o dată, lângă mine vreau să fiți.

Ascultați-mi astăzi glasul către voi ce-i înălțat, când în viață trec prin valul ce mă vrea azi scufundat, când trec printr-o adiere, ce lovește ea mereu, al meu suflet ce prin viață întâlnește văi mereu.
Dar eu chear din orice vale, înspre voi mereu privesc, căci în voi e Cel pe care astăzi mult eu îl iubesc, zorilor să nu vă stingeți, vreau ca să vă văd mereu, când vă văd am o speranță... . . după voi... nu-mi va fi greu.

După voi e tot ce astăzi, eu cu ochi deschiși visez, nu e doar un vis... el este, tot ce vreau și îl urmez, zorilor să fiți deschise, căci în voi îmi voi găsi, acea pace mult dorită, ea nicicând nu-mi va lipsi.
Uneori vă simt departe, dar voi să mă luminați, știu... nicicând voi pentru mine-n nepasare nu... nu stați, dar durerea mă orbește și sunt cel ce-i obosit, cu-o nădejde că-i aproape, cel ce-l vreau... vreau un sfârșit.

Vreau sfârșitul ce sfârșește după voi când ve-ți veni, acea vreme nu-i la mine, și nu pot a o grăbi, dar eu vreau ca pentru mine voi să străluciți mereu, ca să văd acea carare ce-i spre voi... spre dumnezeu,
Fiți mereu și-n noaptea vieții, o lumină pentru mine, pentru vremea cea vestită, vremea grea ce-ndată vine, pânâ-n ziua revederii cu Acel ce este-n voi, fiți mereu doar lângă mine când mi-e teamă-n lupta-n toi.