Zăcea un ciob de tină

Zăcea un ciob de tină, în praful de pe drum,
Un rest fără valoare, un bulgăre de scrum.
Dar S-a oprit Olarul, și-n mână l-a luat,
Căci a văzut în tină, un suflet minunat.

​L-a pus în apa vie, să-l spele de trecut,
Să curețe tot lutul, în care a crescut,
Și-apoi pe roata vieții, cu har Dumnezeiesc,
A început să-i toarne, un chip de sfânt ceresc.

​Apasă palma sfântă, pe lutul cel tăcut,
Să ducă în zdrobire, ce-n praf a fost născut,
Și-n timp ce roata fuge, sub mâna cea de har,
Se arăta iubirea, cea fără de hotar.

​„Mă doare!” – spuse lutul, sub palm-apăsătoare,
Dar Domnu-l modela, tăcut... plin de răbdare,
Căci orice apăsare, e semn de prețuire,
Să facă din țărână, o sfântă moștenire.

​Veni apoi și ploaia, un râu de mângâiere,
Să spele orice colț, de aspra lui durere,
Căci lutul fără apă, rămâne doar pământ,
N-ascultă de Olar, și n-are legământ.

​Apoi a bătut vântul, tăios și fără milă,
Ca să usuce răul, din inima umilă,
Bătea suflarea rece, pe lutul încă moale,
Smerenia să-nvețe, sub vântul cel din vale.

​Veni și vijelia, cu nori de amăgire,
Să scuture din suflet, adâncă rătăcire,
Lovea în lutul crud, voind să îl învețe,
Că dragostea e una, nu are două fețe.

​Treceau și nori de gheață, și ierni de suferință,
Să schimbe deznădejdea, în sfântă biruință,
Olarul stă de veghe, nu-l lasă la răscruce,
Cu mâna Lui îl ține, și pașii îi conduce.

​L-a pus apoi în soare, sub raze arzătoare,
Să vadă de rezistă, la marea încercare,
Să nu se crape tina, când arșița e mare,
Ci să rămână dârz, în sfânta Lui lucrare.

​Urma acum și focul, e proba cea mai mare,
Unde tăciunii ard, și zgura arde tare,
Căci fără de cuptor, și fără jar aprins,
Orice frumos e slab, un vas ușor de-nvins.

​L-a dus în mai fierbinte, ce mistuie tot eul,
Să iasă la lumină, doar Domnul, Dumnezeul.
Acolo-n vâlvătaie, tăcut și liniștit,
S-a preschimbat pământul, în vasul strălucit.

L-a scos din prelucrare, cu chip Dumnezeiesc,
Acel ce stă pe roată, este un rod ceresc,
Nu se mai teme-acum, de vânt sau de furtună,
E vasul de onoare, ce poartă o cunună.

​Olarul îl privește, cu dragostea-i deplină,
E operă de artă, e plin de-a Sa lumină.
Îl pune sus pe masă, folositor să fie,
Să toarne-n el izvorul, de viață-n veșnicie.

​I-a dat apoi o formă, să poată să ajungă,
La inimi însetate, pe calea lor cea lungă,
Căci vasul fără toartă, și fără gura sa,
N-ar dărui la oameni, Olarul ce ar vrea.

​L-a lustruit cu grijă, cu pânză de mătase,
Să nu mai aibă urme, din rănile rămase.
Să aibă strălucire, și neted la privit,
Să spună tuturora, cât el a fost de iubit.

​Apoi i-a dat Olarul, un nume nou și sfânt,
Ce nu se poate șterge, cât va fi pe pământ,
E scris cu mână sfântă, cu aur și cu jar,
Să poarte peste lume, al mântuirii har.

Umplut cu bunătate, și cu ulei curat,
Să-l vindece pe cel, ce este întristat,
Căci vasul nu e doar, obiectul de decor,
Ci este un izvor, de viață dătător. .
​Îl poartă prin cetate, pe brațe-ndurătoare,
Să vadă orice ochi, cereasca Lui lucrare,
Și toarnă zi de zi, din harul Lui cel viu,
Să nu mai fie-n lume, vre-un suflet ce-i pustiu.

​Dacă-ntâlnește frați, căzuți în praf și chin,
El varsă peste ei, un strop de har divin,
Căci de aceea Domnul, l-a scos din acel drum,
Să fie vas de cinste, și nu un pumn de scrum.

​Chiar dacă trec și anii, și timpul se grăbește,
Acest vas minunat, mai mult el strălucește,
Nu se învechește harul, sub praful cel lumesc,
Căci are în el viață, și chipul cel ceresc.

​​Acolo-n veșnicie, la masă el va sta,
Cu Creatorul lumii, în nemurirea Sa,
Olarul îl va strânge, la pieptul Său divin,
„Ești gata, vas ales, de mântuire plin!”
Amin