Vuiete ca niște vânturi

Vuiete ca niște vânturi, azi în depărtări se-aud,
Și un glas care răsună, să-l audă și cel surd,
Se aude și-o strigare, ultima ea poate fi,
Se văd umbre... se-aud șoapte, glasu-ncearcă a opri.

Se văd norii gri pe ceruri, ce ascund raze de soare,
Dar privirile-ațintite, văd a soarelui splendoare,
Chiar de lupta este mare, norii-ndată îi străpunge,
Cel care fără de vină, a vărsat pe-o cruce sânge.

Se-aud răcnete-n adâncuri, armele-n lupte se-aud,
În acest război... pământul, parcă-i un pământ ce-i mut,
Ce așteaptă ajutorul, de la Regele ceresc,
Înspre care guri tot strigă, dar și-atâțea ochi privesc.

Se văd de suspin azi valuri, ce se-așează pe pământ,
Ce aduc doar tulburare, chiar și peste orice gând,
Lasă urmele de rane, ce se trec așa cu greu,
Altele rămân deschise, dar ascunse sunt mereu.

Se văd pături doar de ceață, ce ființe înconjor,
Ce nu-și pot lua avântul, să se-avânte azi în zbor,
Le întind pe o țărână, pe-așternut de neputință,
Ce împinge-n rătăcire, ceața orișice ființă.

Se-aud sunete de lacrimi, pe pământ ce cad mereu,
Din izvor săpat de timpul, ce-i venit... atât de greu,
Și ecouri, de durere ce-s născuți... sunt astăzi cei,
Ce se-aud în timpii care, sunt azi unii cei mai grei.

Dar după aceste toate, auzite ce sunt azi,
După mările întinse, după munți-nalți și brazi,
După foșnet de pădure, este cineva mereu,
Care toate le aude, nu-i oricine-i Dumnezeu.

Și în mâna Lui există, ce nu este pe pământ,
O putere care poate, și un vuiet ce-i de vânt,
O furie de furtună, sau un val ce-i din adânc,
Să-l oprească Cel din slavă, numai cu-n singur cuvânt.

Și vârtejul de nisipuri, El îl poate-ndat opri,
Răcnetul care răcnește, doar El poate-a-l potoli,
El aduce doar lumină, peste umbre șoptitoare,
Dă și norii la o parte, să aducă din nou soare.

Chiar de-s astăzi vremuri grele, pentru El nimic nu-i greu,
Căci Acel ce toate face, nu e om... e Dumnezeu,
Ale Lui sunt toate cele, pe pământ și-n cer ce sunt,
El e alfa și omega, El e foc... este și blând.