Vreau ca să vorbesc cu vântul

Vreau ca să vorbesc cu vântul, să-l întreb... de ce el mie,
Azi îmi poart-a mea ființă, prin zăduful din pustie,
De ce lasă uscăciunea, sufletul să mi-l usuce,
Îl sleiește de putere, când se află la răscruce.

Vreau să îl întreb... el astăzi, de ce bate-atât de tare,
Șuieratul lui mi-aduce, o adâncă clătinare,
Vreau să-mi spună de ce mie, îmi aduce reci fiori,
Clipe lungi de vremi ce-s pline de un cer cuprins de nori.

Vreau ca mie să-mi răspundă, vântul la o întrebare,
De ce-mi duce-a mea ființă-n locul unde-ncet ea moare,
De ce-n beznă mă aruncă, de ce vrea să fiu pierdut,
Ca o frunză fluturată, într-un gol necunoscut.

Cu miros putred de moarte, vine clătinând ușor,
Sufletul el îl oprește, vântul din al său lin zbor,
Vreau să îl întreb, el oare, de la mine ce ar vrea,
De apare azi pe cale-atât de des... în viața mea.

Eu îl tot întreb dar vântul, tace... știe doar să bată,
Prin al suferinței vale, este cel care mă poartă,
Nu-mi răspunde, el doar ceață... bezna din adânc aduce,
Și doar hotărâri pripite, când apare vre-o răscruce.

Este cel care mă pierde, în adanci îndepărtări,
Mai departe de speranța, așteptatei învieri,
În tăceri neascultate, astăzi vântul mă strecoară,
Să nu fie auzită, azi ființa mea... să moară.