Voința

Când eram obosiți de prea multă umblare,
au venit prădătorii.
Au venit gândurile nesfințite, neprelucrate —
ne-au luat ce aveam mai scump:
voința.

Ca răpuși de vreo boală,
am căzut pierduți în amorțeală...
Iar acum, undeva, singură,
ca într-o închisoare imaginară,
e lăsată să moară...

Sau poate am dat-o de bunăvoie,
pentru un vis frumos,
pentru un somn mai lung...
Și pentru ce să mă ridic?
Mi-am zis: „Eu sunt prea mic,
prea neînțeles și neștiut.
Eu niciun dar nu am avut... ”
Și-n somnul meu alunec iar, pierdut...

Ni s-a furat voința?
Am scăpat-o din mână?
Sau am dat-o pe câțiva arginți,
când ne jucam de-a fi copii cuminți... ?

În noaptea profundă,
în întuneric adânc,
Oare mai sunt aprinse făclii?
Le mai auzi pâlpâind?
Oare mai este umăr ce încă mai poartă;
sub el, o inimă ce iar se deșteaptă
din somnul celor adormiți?

Oare mai este suflet ce tânjește,
ce așteaptă
un susur cald și blând,
o adiere a Celui Sfânt?
Să se aprindă făclia, să ardă din nou,
să ardă cu putere
și, cu un strigăt ca al învingătorului,
să ne regăsim voința
și credința?
Oare mai este o mână
ce se ridică spre poarta cerului, uitată de mulți?

Intenția inimii — zgomotul ei de viață, bătaia... doar Tu o auzi.
Împlinește făgăduința:
redă-ne voința,
cugetul din noi.
Nu ne lăsa să ațipim toți deodată.

Vindeacă-ne voința, înecată, uitată.