VOIEVODUL

VOIEVODUL


Venea pe-o iarbă mătăsoasă
un Voievod, plângând, spre casă,
cu mult amar.

Pierduse-o oaie prin câmpie.
Şi vântul prinse cu urgie
să sufle iar.

Pe faţa Prinţului ce vine,
ca şi o stea din zări senine,
se văd lumini.

Dar fruntea Lui părea brăzdată
de o durere grea, ciudată:
de nişte spini.

Şi când, oprindu-mă în cale,
L-am întrebat atunci pe vale
de ce e trist,

o şoaptă mi-a venit din slavă,
ca un suspin dintr-o dumbravă:
"Nu-L ştii ? E Crist!

El caută mereu prin lume,
prin gropi, pe dealuri fără nume
oiţa Lui.



Nimic, nimic nu-L fericeşte
decât oiţa, de-o găseşte
în văi silhui!"

De câte ori privesc efodul,
Ce Duhul slavei mi l-a dat,
eu stau cu El, cu Voievodul
ce m-a chemat.

Deci vino, frate, cu grăbire
să sorbi iubirea cea dintâi!
Şi sub a Domnului privire
în veac rămâi.