Voiam să cresc spre stele

Voiam să cresc spre stele, să fiu un munte-nalt,
Să mă privească lumea, dintr-un măreț asalt.
Dar Domnul, cu blândețe, din cale m-a oprit,
Căci cel ce vrea mărire, rămâne pustiit.

​„Coboară!” – spuse glasul, în taina nopții reci,
„Căci nu pot pune viață, pe stâncă și pe deci...
Izvorul curge-n vale, în locul cel umil,
Ca inima să-nvețe, să fie de copil.”

​M-a pus atunci la coadă, pe treapta cea de jos,
Să văd că sunt nimicul, în față făr' Hristos,
M-a dezbrăcat de haina, trufiei de-altădat’,
Până când tot orgoliul, din mine a plecat.

O rană-i umilința, // tăcerea mă rodea,
Când alții stau în față, și eu stăteam sub ea.
Dar Domnul îmi spusese, prin duhul Lui cel blând,
„Te fac mic la vedere, dar mare în curând.”

​Căci inima smerită, e vasul cel mai larg,
În care se adună, comori ce nu se sparg.
Cu cât te simți mai mic, și praf de pe cărare,
Cu-atât în tine crește, a cerului splendoare.

​În punctul de cedare, când tu nu mai ești „tu”,
Apare fericirea, ce n-are nici-un „nu”.
Atunci coboară cerul, cu har și cu putere,
Și Dumnezeu ne dă, din sfânta Lui avere.

​Când nu mai ai mândrie, și ești pe prag de jos,
Primești chiar tot înaltul, prin Domnul... ce frumos,
Căci cine se coboară, va fi de El primit,
Iar sufletul în slavă, va fi re-ntinerit.

​Smerenia e cheia, ce-ncuie gura lumii,
Și-aduce bogăția, din taina rugăciunii,
Rămâi acolo-n vale, apleacă-te mereu,
Căci locul mic e tronul, ales de Dumnezeu.

Coboară dar, mai jos, pe treapta de jertfire,
Unde nu ceri răsplată, ci dăruiești iubire,
Căci cine stă la poartă, smerit și în tăcere,
Acela va gusta, din sfânta Lui putere.

​„Rămâi în ascultare”, ți-a spus la orice pas,
„Chiar dacă din mândrie, nimica n-a rămas.
Va pune-n tine pacea, ce lumea n-o-nțelege,
Căci cel ce se golește, pe Mine mă alege.”

​Mândria-i un perete, un zid între noi doi,
Ce sufletu-nsetează, în foame și-n nevoi,
Dar jos, în aplecare, zidul se prăbușește,
Și brațul cel ceresc, cu drag te mântuiește.

​Nu căuta-nălțimea, căci culmea e pustie,
Smerenia e calea, ce duce-n veșnicie,
Căci Dumnezeu trufia, mereu o stăpânește,
Dar celui mic pe cale, tot Cerul dăruiește.
Amin