VOIA TA, NU VOIA MEA.

Cum să pot să fac eu oare, Doamne, ca să pot ierta?
Cum, în cruda mea durere, suferind, să pot uita?
Cum, cînd ghiare nemiloase mă sfîşie, eu să pot
Să-ntind mîna a iertare şi să beau paharul, tot?
Cum să pot să dau din mine, cînd ce-aveam mi s-a furat?
Ochii-mi sunt uscaţi de lacrimi, căci izvorul le-a secat!
Cum sa fac cînd i-este sete celui care m-a rănit,
Să-i dau apa, fără plată, nespunîndu-i c-a greşit?
Cum să fac? O, Bun Părinte, spune-mi sfatul întelept,
Ca să-l iert pe cel ce-mi smulge astăzi, inima din piept?
Pleacă-Ţi ochii către mine, ca să-mi cercetezi fiinţa,
Din cereasca-Ţi înălţime, iartă-mi Doamne, neputinţa.
Ştiu că-n marea Ta iubire, Tu Ţi-ai părăsit genunea,
Şi la cruce, la Golgota, mi-ai răstignit slăbiciunea.
Mi-ai bătut atunci în cuie şi păcatul şi durerea
Şi din rana-Ţi sîngerîndă, îmi vei dărui puterea.
M-ai iertat atunci, la cruce, cînd păcatu-mi te-a străpuns,
Răul, locuind în mine, palmele ţi le-a pătruns.
Spinii, sîngerîndu-ţi fruntea, Ţi i-am pus cu mîna mea,
Şi-mi purtai atunci povara, ce pe umeri era grea.
Şi m-ai învăţat ce-nseamnă, ca, iubind, să dăruieşti
Şi cum să întorci obrazul, încă-o palmă să primeşti.
Prin puterea de la Tine, eu voi face ce mi-ai spus,
Precum Tu, venind in lume, Tatălui I Te-ai supus.
"Depărtează de la Mine, dacă este cu putinţă,
Cupa plină de otravă, de dureri şi suferinţă!
Dar oricît îmi e de teama şi povara cît de grea,
Faca-se o, Sfinte Tată, voia Ta, nu voia Mea! "
Aşa ai şoptit atuncea, în grădina Ghetzimani,
Cînd ai fost vîndut de mine, numai pe treizeci de bani.
Şi urmîndu-Ţi azi învăţul, pun genunchii la podea
Şi-ţi şoptesc: "O, Sfinte Tată, voia Ta, nu voia mea!
Ştiu că eu nu am puterea ca să uit şi ca să iert
Şi oricîtă străduinţă aş avea, e în deşert.
Dar puterea care vine de la Tine, am primit,
Cînd, de Duhu-Ţi, cercetată, inima Ţi-am dăruit.
Şi in Tine şi prin Tine, eu voi birui mereu,
Căci nu eu voi duce lupta, ci lupţi Tu în locul meu.
Şi iubirea care vine de la Tine, e răbdare,
Este bună, fără pizmă, fără pic de îngîmfare,
Nu se umflă de mîndrie, nu işi caută-al său folos,
Nu se mînie, nu-şi poartă felul, necuviincios,
Nu se bucură de răul celui ce făcut-a răul,
Nici nu caută să-l rănească şi să îl înghită hăul.
Ci-şi găseşte bucuria şi cînd suferă durere,
Crede totul, iartă totul, face totul în tăcere.
Felu-acesta de iubire care ne întrece firea,
Este singurul ce iartă şi uită nelegiuirea.
Iată, am acum răspunsul pentru tot ce m-a durut:
Dragostea ce este-n Tine şi pe mine m-a umplut.
Doamne, navigînd pe ape, nu mi-e barca în derivă
Căci dacă Te am alături, cine îmi va sta-mpotrivă?