Voia Ta fie Tată iubit

Se-ntunecă zarea... Va fi sigur furtună
Căci şuieră vântul, nori negrii se-arată
Pe bolta înaltă, albastră odată... .
Odată fu soare şi vreme mai bună...
Şi fu cer senin chiar...

Şi văd cum natura se-mbracă-n tristețe...
Ea ştie ce vine, bătrâna natură...
Furia furtunii lovi-va cu ură
Lăsând în ruină ce-a fost frumusețe...
Şi tot ce odat' a fost bun...

Se văd siluete de pomi profilate
În zare, prin ceață, deja în furtună. .
De mult nu mai luptă, căci vremea hapsână
Le-a luat bucuria şi-a lor libertate
Ce-n vreme senină aveau...

Mă-ntreb: "Cât va ține această urgie? . .
Va ține secunde, minute sau ceasuri? . .
Ori zile? . . Ori vremi? . . Va mai fi vreun repaus
S-alerg să admir scumpe flori pe câmpie?
Putea-vor să crească iar flori? ...

Lipseşte o clipă... şi-ajunge la mine...
Sau poate o voce, în mijlocul urii
Din cer va tuna. . împotriva furtunii. .
Stingând orice frică şi orice suspine...
Sau poate că nu... sau poate că da. .

Şi-n timp ce pe față m-ajung primii picuri
Şi vântul pe-obrazul ce-atâtea-a primit
'Mi-înalț mâinile către Tine, spre ceruri
Şi spun: Voia Ta fie, Tată iubit!
Că-n mâna Ta sfântă eu sunt, pe vecie...