Vis premonitor(Î.P.S.-ului Andrei

Vis premonitor(Î. P. S. -ului Andrei Andreicuț... )

Într-o vinere mare
Decolorate icoane albastre și gri
Se ițeau din imense coloane de nori,
M-am trezit, c-o teamă bizară în zori,
Visându-mă-ncurcat, prin spini și bălării
Și parcă, Duhul, se-arăta într-o înfățișare
Drept care,
Mă trezisem cu-o teamă, atâta de mare
Cu sufletul gol,
Și gânduri amare
Călcând asfaltul, umblând fără țintă,
Cu inima frântă,
Încercând să-nving răul, ce mintea-mi frământă! ! ...
Stare de ceață densă-ntr-o lume,
Lipsită de țel, căzută-n ispită,
Și-atât de lipsită, de hrană și pâine
În zilele tulburi venite anume
Ca ziua de mâine să schimbe o lume,
Condamnată la foame băutură și glume.
Eram o piatră aruncată-ntr-un lac,
Trist și tăcut neștiind ce să fac,
Un orb, obligat social, ca să tac.
După doisprezece ani de efort și nesomn,
De drumuri, prea lungi parcurse de-un om,
Mi se-arătau pe cer, aievea lumini
Fecioara Maria în brațe având pe-al nostru Domn,
Dumnezeul văzut, cu chipul de Om
Toate mi se-arătau, aievea nu-n vis,
Chemându-mă-n slava Lui și-n paradis
Se-arătau, multe suluri de nori,
Ce vântul, încolo si-ncoace-i împinge,
Nori roșii, prevestind, vărsare de sânge
Neștiind deloc, relația cer pământ,
M-am spovedit
Unui Înalt PreaSfânt
Și-am intrebat asta ce-i? ? ...
Ca pe-un, om luminat, pe Sfințitul Andrei
Gândind revoltat, la acei dumne(ZEI)
Ce țării, cereau inchinare, la ei
Pășisem grăbit pe strada pustie,
Slab luminată de-o lumină gălbuie,
Doar eu frigul și vântul
Ce usucă pământul,
Era ora șapte-n, decembrie seara,
Habar neavând, că-n acea seară
În Timișoara atâți au să moară! ! ...
Pe când la radio trist, suspina o vioară.
Deci mi-a răspuns prea Sfântul,
Cu graiul amar, scurgând câțiva stropi de vin
În pahar
Sorbisem din sângele,
Celui plin de har,
A Celui ce, crucea, a dus-o în spate,
Să calce-n picioare
Moartea prin moarte,
Zdrobind, cu ură, orice nedreptate
Păcate multe, le-alungă în moarte
După puțin, zgomot și multă neodihnă,
Stressul, se șterge și-i pace și tihnă,
Greseala, ce durere-mi aduse odată,
A fost de multe, răni vechi provocată,
Dacă n-aș fi coborât, atâta de jos,
Eram osândit și lipsit de Christos,
Chiar norii acum, au altă culoare
Decât cea visată-ntr-o vinere mare,
Și sper credință, toate să nască,
Și-n lume, credința în Domnul, să crească
Împăcarea cu Tatăl să fie firească! ...
Prin Acel Prunc ce stă să se nască... ,

Aprilie//1977 reviz. 17.09. 2019. și15,12.2021.
Maria Despescu